Bucureştiului, cu drag

O fetiţă se pregăteşte înainte de filmarea unei reclame in zona Ateneului Roman

“Se spune că Dostoievski scria pentru bani ca să-şi întreţină pasiunea pentru mesele de ruletă din St. Petersburg”, începe una dintre povestirile scurte din colecţia “Anarhie pură” a lui Woodie Allen pe care am cumpărat-o ieri de la Cărtureşti Verona cu 9,9 lei. Am mai cumpărat, cu sufletul neîmpăcat, pentru că nu stau grozav cu banii, alte trei cărţi: un Cortazar, un Bouvier şi un Elfriede Jelinek. Am făcut asta cu aceeaşi durere şi fericire cu care o făceam în zilele de salariu ale celor doi ani jumătate minunaţi pe care i-am trăit în Bucureşti. Sunt aici de o săptămână, mai trebuie să stau încă 5 zile, şi în fiecare moment îmi amintesc de ce mi-a fost aşa de bine aici.

Bucurestiului i-au fost scrise multe scrisori de dragoste ori dispreţ. I-au fost închinate poezii, cântece, şi unele dintre cele mai frumoase romane şi povestiri interbelice te fac să visezi la un Bucureşti în sepia strălucitor, cu palatele lui cu încăperi uriaşe, străzi cu copaci vechi, tramvaie dispărute şi mahalale pitoreşti. Da, traficul e de căcat, oamenii sunt prea grăbiţi, clădiri prea frumoase sunt omorâte sub blocuri înalte din sticlă, nesimţirea e infinită, sunt mulţi câini şi multă mizerie, prostituate şi copii de 10 ani care sunt dependenţi de heroină, şi uneori oraşul te îngroapă de-a binelea. Dar e încă pitoresc şi are enorm de multe de oferit.

Prima dată, Bucureştiul avea soare şi gust de început de vară, iar clădirile de pe Lascăr Catargiu (fosta Ana Ipătescu) se înşirau cuminţi, răsărind grandioase printre copacii. Aveam 23 de ani. Am petrecut în ziua aceea ore multe la Cărtureşti, răsfoind ca dementa albume de artă, căutând fotografii, citind prefaţe de cărti pe care aş fi vrut să le cumpăr dar n-aveam cu ce, şi visând la vremea când o să-mi servesc prietenii din ceainicurile elegante care se vindeau în magazin, în apartamentul meu cu tavan înalt, dintr-o casă veche, de pe vreo străduţă strâmtă, cu nume de meşteşugar ori de capitală. Mai văzusem oraşul în treacăt de multe ori, dar niciodată ca acum, când am fost hotărâtă să rămân.

În anii pe care i-am petrecut aici, Bucureştiul miroasea a ciocolată de la patiseria Princess la metroul de la Romană şi a vanilie uneori la cel de la Universitate. Altă dată miroase a tei, şi uneori a pişat şi gunoaie descopuse în ganguri uitate de lume, prin cotloanele din centru sau într-un vechi cinematograf părăsit unde mi-am convins, într-o iarnă, nişte colegi să intre cu mine, când ne întorceam de la o ciorbă dintr-un restaurant cu două mese, din spatele pieţei Matache. Am găsit aici scaunele roşii rupte şi vechiul aparat de proiecţie, ruginit. La Victoriei, la metrou, miroase puternic a merdenele, iar când treci pe lângă Universitate miroase a hârtie veche de la anticarii ce vând cărţi mult mai scumpe decât ai să găseşti prin aticariate ascunse, ştiute doar de cei care au răbdare să cotrobăie. Vara, pe Motoare te simţi ca la mare, şi nu recomand nimănui să se înghesuie la piesele de teatru cu titluri atrăgătoare ale lui Chris Simion, aici sau la Lăptărie.

Bucureştiul miroase a fum de ţigară care pluteşte în jurul grupurilor care stau zgribulite, elegant îmbrăcate, aşteptând să intre la vreo piesa la Teatrul Foarte Mic, de pe Bulevardul Carol, într-o seară de sfârşit de octombrie. Bucureştiul se schimbă mereu şi de fiecare dată când îl revăd şi-a mai renovat o casă, i-au mai apărut nişte terase, şi-a mai pavat o stradă, şi-a mai deschis un magazinaş cu haine din cele mai frumoase aduse din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, unde mi-aş lăsa toţi banii, ori vreo librarie draguţă şi mică din care nu-ţi vine să mai ieşi.

Am fost fericită când am călcat prima dată pe strada Mântuleasa, cu vechi case boiereşti şi castani seculari, ca în nuvelele fantastice “La ţigănci” şi “Pe strada Mântuleasa”, sau când am văzut pe un bloc comunist de la Amzei scris că acolo a trăit şi creat în ultimii ani de viaţă Nichita Stănescu. M-am pierdut de nenumărate ori pe străzile mici, cu case vechi din spatele Teatrului Naţional, amintindu-mi de fiecare dată de primele mele zile din Bucureşti, când am urcat cu Ana, fotograf care trăieşte acum în Mexic, pe scările strâmte şi parcă nesfârşite, în apartamentul ei de la Armenească.

În Bucureşti ai să vezi într-o frizerie de la Muncii, seara la ora 8, un arab care fumează narghilea de parcă ar fi într-o suburbie a Cairo-ului, şi pietoni care trec strada pe roşu ca în orice oraş mare din Orient. Pe vremuri la metrou la Universitate, puteai să o asculţi pe Raisa, o puştoaică de şcoala generală, care fugea de la ore ca să cânte la vioară. O mai fi şi acum, dar n-am nimerit eu la ce oră trebuie. Oricum, când am văzut-o ultima dată, acu un an, Raisa devenise aproape femeie. Ai să vezi trubaduri, filme proiectate în aer liber în parcuri de cartier, concerte pe stadioane sau în cafenele mici din case vechi, pline de poveste, lebedele din Cişmigiu, unde la sfârşit de săptămână se strâng cupluri, familii cu copii mici ori pensionare sfătoase şi bârfitoare, să se plimbe pe aleile întortocheate şi verzi. Iarna se adună să patineze pe lac tineri, în dimineţi reci cum numai în Bucureşti pot fi. La McDonalds la Romană sau la Unirii sunt adolescenţi rătăciţi cu cele mai stranii frizuri şi mai colorate haine, peste tot în oraş florării cu ţigănci grase şi prietenoase sunt deschise toată noaptea şi nopţile de vară atât de calde te fac să nu te mai saturi de trăit aici.

Bucurestiul are locuri care se numesc Hanul lui Manuc sau Hanul cu tei, Biserica Armenească, Foişorul de foc, Carul cu bere, sau Fundaţia Calea Victoriei. Are străzi cărora le zice Şepcari, Şelari, Blănari sau Mătăsari, are Calea Călăraşi sau Moşilor cu tramvaiul care trece strâmtorat printre casele mari şi vechi, distruse şi arse de ţigani care stau în grupuri in fata casei târziu după miezul nopţii, cu puradei care aleargă nepăsători şi fericiţi. Are celebra stradă Lipscani, cu clărdirile sale degradate, care şi-a luat numele de la negustorii care aduceau bunuri din Leiptzig (Lipsca), şi care şi-a schimbat neîncetat înfăţişarea în ultimii 3 ani jumăte, de când am fost aici prima dată. În cafenele sau în curţi ferite se fac târguleţe vintage sau hand-made, iar strada Arthur Verona e o bogaţie de culori şi creativitate vara, la Street Delivery. Pitoreşti sunt Piaţa cu flori, impresionantul palat Bragadiru cu vechea fabrică de bere alături, Herastrăul uriaş, Piaţa de vechituri de la Valea Cascadelor sau curtea ruptă parcă dintr-un alt timp a Mănăstirii Stavropoles, sufocată de clădirile uriaşe din jurul ei, unde ai să poţi vedea în nopţi calde de vară o măicuţă care udă florile roşii de la fereastră.

Şi îmi mai place la nebunie Bucureştiul pentru că diseară pot să o ascult pe Maria Răducanu, în La Scena.

Andreea Câmpeanu
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +9 (from 13 votes)
3.107 citiri

2 comments to Bucureştiului, cu drag

Leave a Reply