Mircea Cojocaru m-a învățat cum stă treaba cu Bach

Poveștile au gust dulce, cred eu. Sînt bune pe post de dulceață: rămîi în casă fără ceva dulce, și spui o poveste. Iar poveștile din copilăria mea sînt numai bune de pus pe o pîine cu unt (strat subțire, vă rog). Foarte mulți cărora le-am povestit despre copilăria mea m-au încurajat să scriu partea asta. Sînt leneș, chiar foarte leneș uneori, și mă enervează la culme să pun în ordine lucruri. Așa și cu copilăria, nu îmi amintesc întîmplările în ordinea lor: nu știu, de exemplu, “ne-am mutat în cartier în anul 1970”, nu știu din astea. Tocmai de aceea o să amestec poveștile, să nu vă supărați.

Cert este că locuiam în cartierul Sinuța, pe strada Ciprian Porumbescu și că am avut foarte mulți prieteni și o sută de mii de întîmplări. În afară de școală, care îmi ocupa ceva timp (făceam Liceul de Muzică, și acolo trebuia să studiezi mult, să te plimbi mult între școală-ore de pian-orchestră), în rest nu știam altceva decît să fac sport. Alături de prietenii mei Szalma Iancsi, Doru Diculescu, Adi Bîlc, Mircea și Sorin Cojocaru, și mulți alții, pe care o să îi amintesc pe aici.

Acum vreau să vorbesc despre partea cu Mircea Cojocaru, pentru că l-am visat azi-noapte. Mircea Cojocaru este acum antrenor de fotbal. A cucerit un titlu național de juniori republicani cu Universitatea Cluj (parcă în 2002, cu Cociș, Florescu, Goga, Păcurar, Abrudan și alții), și este eternul secund al lui Neluțu Sabău, acum la Tîrgu Mureș.
Așadar, Mircea Cojocaru stătea pe strada Speranței, care e cea cu Spitalul de Boli Contagioase. Casa lui era mult mai mare decît ale noastre, nu mai mare decît a lui Iancsi însă, foarte frumoasă, cu multe cărți. Cred că mama lui era profesoară, de acolo poate tona aceea de cărți din care împrumutam mereu. Mircea era rău, fără scrupule, rece, cel puțin asta era percepția mea. Era cu 4 ani mai mare decît mine și pe vremea aceea asta însemna altă generație. Mircea juca fotbal dumnezeiește. Nu îi puteai lua mingea. Era și foarte încrezut, pentru că deja juca la Universitatea, nu ca noi, care băteam mingea pe maidan. Iar spre norocul lui, strada Speranței s-a asfaltat prima în cartier (asta poate datorită spitalului, nu știu) și acolo ne invita la meciurile adevărate de fotbal. Era ca și cum schimbam actualul Clujana cu Wembley. Ne aduna, pe toți cei care le aveam cu mingea, și jucam împotriva unor echipe consacrate (pe vremea aia așa era: trupa lui Țupea, a lui Vasile, a mai nu știu cui). Ăia erau vlăjgani, în marea lor majoritate, iar noi niște puști strînși în jurul lui Mircea. Țin minte ca și cum ar fi fost ieri, că îi băteam pe toți de îi nenoroceam. Mircea ne învăța să jucăm cu cap. Ne dădea sarcini precise, ceea ce ne enerva, dar respectam tactica și așa cîștigam. Așa că nu mă mir că a ajuns antrenor de fotbal, încă de pe atunci avea calități.
Apoi mergeam la el în curte, primeam de la mama lui sirop de zmeură cu sifon, ne mai luam două șuturi în fund de la fratele lui, Sorin (ăsta era Dracul, era rău de tot, te lovea tot timpul), și ne jucam cu cîinele lui lup. Știți cum îl chema pe cîine? Borcan. Așa o idee, să îi dai unui cîine nume de borcan…Fugeam acasă o oră, să ne punem leucoplast pe rănile de la picioare și ne prezentam din nou la “lotul” lui Mircea, pentru o miuță între noi. Ei bine, aia se lăsa cu sînge și rupt de oase, pentru că acolo rivalitățile erau maxime, mai ales între mine și Iancsi.  Noi eram liderii, știam cel mai bine fotbal. Și, lucru curios, nu am jucat niciodată în aceeași echipă, dar absolut niciodată. Doar cînd jucam împotriva altora (gen trupa lui Vasile). Mircea Cojocaru savura aceste rivalități, ba chiar le încuraja: “Ovi, nu o să ai niciodată șutul lui Iancsi” sau invers, ”Iancsi nu o să driblezi niciodată ca Ovi” și asta ne înverșuna și mai tare unul împotriva altuia.
Mircea Cojocaru era omul de care nu te prea puteai apropia: te expedia, avea răspunsuri la toate, te contrazicea (asta dacă apucai să îți spui punctul de vedere), făcea mișto de tine (dar mișto din ăla de plîngeai o oră). Mircea Cojocaru îți făcea program: pe mine mă teroriza trimițîndu-mă la oră fixă acasă, să studiez un ceas la pian, și doar după aceea să mă întorc la fotbal. Dar tot el m-a învățat “șmecheria copilăriei mele”. Părinții mei îmi impuneau să studiez măcar o oră pe zi. (ceea ce era foarte puțin, poate de aceea am și dat chix cu muzica). Ei nu știau notele muzicale, dar tata reținea numele de pe coperți. Mircea asta m-a învățat: “mă băiatule, schimbă-l naibii pe Bach cu Mozart, mai amestecă-le pe pian, uite, pune-l pe Bach primul, că ieri a fost Mozart, că altfel se prinde taică-to că azi nu ai studiat. Așa, mă băiatule, trebuie să ai cap”.
Mircea Cojocaru este acum antrenor, nu mai vorbim decît rar, poate o dată la 6 luni. Ne mai întîlnim, din greșeală, la Patrițiu Abrudan în birou. Pe mine nu mă interesează poveștile care circulă în jurul lui (că e antrenor, că nu e antrenor, că e mare “U”-ist, sau dimpotrivă, că lucrează cu Neluțu (și că asta ar fi de bine sau de rău), că are gura mare, că vorbește mult, că are mulți bani sau puțini bani. Amintirile despre Mircea Cojocaru nu mi le poate lua nimeni. Și ele se leagă de faptul că ne-a cam învățat să jucăm fotbal, ne-a dat pîine cu unt și gem, sirop de zmeură și ne-a lăsat să ne jucăm cu Borcan. Te salut, Mirceo, cu drag.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +5 (from 5 votes)
4.637 citiri

3 comments to Mircea Cojocaru m-a învățat cum stă treaba cu Bach

Leave a Reply