Într-un Volvo şi în afara lui (I)

Lui Ovidiu Blag la propriu şi Ancăi Măniuţiu la figurat, cu drag amîndurora.

Corespondez fracturat cu un aprieten. Fracturat înseamnă o dată la un an jumate’, doi, iar aprieten e cineva care ţi-a fost ceva, nu-ţi mai e nimic, dar ţi-e foarte drag. Bogdan e un coleg din şcoala generală şi iubirea mea secretă de atunci. Nu că acum aş mai avea iubiri secrete, dar trebuia precizat.

Aşadar, atunci Bogdan avea cele mai curate unghii pe care le-aţi văzut la un băiat, piele roz cu pori invizibili, rîs cu chicote, o educaţie impecabilă pe care o deghiza într-o golănie care-i stătea bine, o inteligenţă ascuţită şi un maxim, rafinat nonconformism. Era deci perfect, deci inaccesibil, deci de-aia îl iubeam înăuntru şi nu în afară. 

„Pentru mine ai fost mereu Anca cea de 2 m înălţime (...)” Între paranteze mai zice el ceva despre ochi albaştri, dar cam tîrziu. După douăzeci de ani? Important e că eram amîndoi încoronaţi.

Trecuserăm de şcoala primară şi nu mai ştiu în care clasă am avut pentru puţină vreme o profesoară de română care avea pielea ca nisipul şi o chema Nisipeanu, nu mint.

La prima oră cu madam am primit de analizat spontan şi oral propoziţia „Petru (sau poate Nicu) e bolnav.” Pe Petru (sau pe Nicu) l-am rezolvat corect şi cu aere de superioritate vexată. Prea uşor pentru noi. Am trecut rapid la „e bolnav” pe care le-am declarat predicat şi adjectiv. La acestea doamna Nisipeanu a părut spulberată şi cu greaţă a început să ne întrebe pe fiecare în parte ce e „bolnav”. Noi am ţinut-o langa cu  „adjectiv”, ba chiar începuserăm să comentăm discret şi încă o dată vexaţi că „asta nu-i zdravănă, ce poate să fie altceva?!”. Totuşi, de cîte ori se auzea „adjectiv” vocile erau din ce în ce mai subţirele, mai ales că de la jumătatea efectivului încolo, doamna ne-a comunicat marţial că dacă o ţinem tot aşa ne dă tot un patru pînă ne gîndim cum ne răzgîndim. Nu ne ajuta neam, nu zîmbea cu nici un dinte şi se scărpina alene şi necontrolat pe sub puloverul bej de lînă fină, studiind din timp în timp ce încăpea sub unghii. Probabil inconştient, melanjul acesta de dizgraţios şi teroare ne-a înfuriat şi ne-a înfrînt. Pentru că „bolnav” nici chiar mort nu putea fi altceva, dar şi pentru că doamna nu merita cooperarea noastră am continuat să răspundem sugrumat că e adjectiv. Numai cîţiva dintre noi au încercat sporadic s-o dea la nimereală pe adverb, dar doamna Nisipeanu se nisipea vizibil, aşa că deja răspundeam resemnaţi şi cinici „adjectiv” ca să treacă timpul, să ne treacă patru şi să aflăm şi noi odată ce mare brînză era „bolnav” ăsta care nici de-al dracului nu era adjectiv.

Ţineţi minte de la mine că în propoziţia „Petru e bolnav”, bolnav e nume predicativ, inclusiv cînd pe om îl cheamă Nicu şi să trecem mai departe, adică să nu trecem de Bogdan, ca să ajungem unde trebuie.

Pentru ora următoare, care era de compunere (aşa era odinioară, copii!) am primit ordinul scărpinat să compunem despre vacanţă. Bogdan a replicat chicotind „Lasă, că-i arăt io lu’ asta compunere!” şi s-a prezentat cu o pagină scrisă la repezeală despre vacanţa lui la munte. A citit-o zîmbind – ar fi zis doamna, rînjind – am fi zis noi şi cu insesizabile chicoteli ici, colo. Bogdan mergea des la munte, cred că şi schia, iar compunerea lui s-a încheiat aşa: „Munte, ce cuvînt minunat!”. Din nisipie doamna s-a făcut  rozacee şi purpurie, încîntată şi alintată şi l-a lăudat pe Bogdan, ni l-a dat exemplu şi i-a proslăvit compunerea, cu accent maxim pe fraza de încheiere pe care a caracterizat-o ca fiind de maximă originalitate.

Au trecut douăzeci de ani de-atunci şi încă îl văd pe Bogdan sprijinit flegmatic cu bazinul de spătarul băncii, ultima bancă, rîndul de la geam, scuturat de un rîs isteric dar încă reţinut, scurgîndu-se apoi pe scaun unde n-a mai putut şi a rîs pînă la sufocare, cu chicotele lui proaspete, crude, contagioase. Nu că ar fi fost nevoie să ne contagiem pentru că şi noi rîdeam din iniţiativă proprie şi cînd nu rîdeam, ne miram de doamna asta nisipie şi scărpinată pe care acum o înfrînseserăm noi şi încă definitiv. De atunci n-a mai meritat nici măcar un adjectiv din partea noastră. Timp de patru ani, în şcoala primară învăţătoarea noastră ne – ce altceva – învăţase să ne ferim cu sfinţenie şi ca de dracu de asemenea clişee în compunerile noastre. Să fi scris, să zicem în clasa a treia „Munte, ce cuvînt minunat!” la sfîrşitul, începutul sau în vintrele unei compuneri era de neimaginat şi nimeni n-ar fi făcut aşa ceva, nici bolnav şi nici chiar mort.

Din ziua compunerii lui Bogdan şi pînă cînd ne-am regăsit, de cîte ori mă gîndeam la el îmi aminteam scena asta şi îmi spuneam că trebuie să fi ajuns ori un ratat conştient de ratarea lui deci depresiv, ori un performant într-un domeniu neapărat creativ. La mijloc era exclus.

„Ca odinioară...” Să nu vă supăraţi pe Bogdan, o să vă explice mai jos cum stau lucrurile cu publicitatea. Eu, ca nespecialistă zic că în iubire, ca şi în publicitate e nevoie de doi care să se uite în aceeaşi direcţie. Sau măcar să se uite.

Ca atare, să aflu acum puţini ani că el a făcut reclamele la Napolact a fost prea mult. Nu pentru că intuiţia mea gimnazială fusese atît de curată, ci pentru că de cînd trăiesc la Cluj şi de dinainte să-l regăsesc pe Bogdan, singurul lucru care îmi place la Napolact e reclama. (Altfel, în afară de preţurile indecente nu vi se pare de exemplu că vînzătoarele de la Napolact sunt toate crescute la orfelinat? Adică neiubite şi foarte precar educate? Mă rog!)

Dacă aţi ajuns pînă aici să ştiţi că abia acum ajungem împreună unde vreau eu să vă duc. La învăţătoarea care ne învăţase. Nu înţeleg de ce, de cîte ori mai gipsez cîte o fractură cu Bogdan, îmi amintesc de învăţătoarea noastră. Nu vorbim niciodată despre ea, de fapt nu vorbim mai nimic, exact ca oamenii care ar avea ce să-şi spună. De obicei el mă anunţă cine şi unde s-a-nsurat (toţi şi în afară), cîţi copii are la masă sau în proiect şi cam atît. La început ne-am pus în ordine nişte amintiri şi în vedere nişte amănunte prezente. Cînd mi-a venit mie rîndul, oricît m-am abţinut tot am zis ceva de cîini, probabil cam patetic, cam sulfuros, ca-ntotdeauna. Bogdan mi-a replicat într-un reply pe care nu-l mai am, deci citez aproximativ, că el n-are nimic cu cîinii, ba chiar îi simpatizează şi cu nu ştiu care de pe strada lui are chiar o relaţie cordială, dar atît, iar patetismele şi dulceţurile subiectului îl lasă rece dacă nu chiar îl îngheaţă. Senzitivă şi întrucîtva paranoidă, m-am simţit pusă la punct şi am dorit să reply la reply ca să-mi clarific atitudinea şi să-mi întăresc poziţia. Afterall, eu l-am iubit pe el, nu el pe mine, deci se cerea un pic de balanţă psihologică şi puţină consideraţie. Cum calculatorul TVR-ului merge ca HC-ul 85 (alte vremuri, teenager-ilor!) pînă să vrea maşina să compose e-mail, să loading, să enter am avut timp să-mi amintesc că Bogdan e născut în noiembrie, ceva cu şapte, deci e Scorpion ca mine.

Cred în zodii cînd ne spun cum suntem şi nu le cred cînd ne spun cum o să fim. Mie de exemplu tot timpul îmi vor ieşi de minune tranzacţiile, deşi nu tranzacţionez nimic şi închei contracte numai cu succes, deşi singurele contracte pe care le-am văzut în viaţa mea, ale TVR-ului, sunt încheiate de alţii. Eu doar semnez, în două locuri. Dar a fost de-ajuns să-mi amintesc de scorpionul de Bogdan ca să mă gîndesc de cîte ori nu trîntesc eu cîte-o observaţie, reacţie, reflecţie cu certitudinea că am fost simplă, rezonabilă, directă şi sinceră, ca să aud ulterior că sunt deosebit de exigentă, intransigentă, insurgentă, păpuroasă cu noduri, complicată şi dificilă. Aşa că am rîs şi de mine şi de nodurile lui Bogdan şi n-am mai reply nimic. HC-ul s-a bucurat.

Aşa m-am întors – luaţi-vă după mine – la amintirile cu învăţătoarea noastră. Poate aţi înţeles mai devreme că domnia sa era bună şi frumoasă. Să nu înţelegeţi. Greşit! Am făcut o şcoală generală bună de tot şi am avut profesori pe care îi aşez şi astăzi pe pereţii de la răsărit. Totuşi, în biserica mea învăţătoarea nu are acces.

Învăţătoarea noastră făcea cîteva lucruri bune şi alte lucruri. Orice oră se termina şi oricare oră începea lăsa în colţul tablei două ortograme: la împreună, l-a despărţit; mai împreună, m-ai despărţit. Orice făceam noi în pauză, musai trebuia să facem şi două propoziţii cu respectivele. Şi cum ziceam, să ne ferim de clişee. Şi în general să scriem, să vorbim şi să citim ca sfinţii. Uitaţi de exemplu un fragment dintr-un mail pe care nu l-am mai pierdut, de la Bogdan: „Ar mai fi nevoie de ceva pînă să văd în publicitate o vocaţie, mai ales că sunt într-un moment în care încerc să-i redefinesc rostul. Sunt un pic departe de elanul de început cînd făceam publicitate de dragul ei, de mîndria unui layout la care toţi zgîiesc ochii şi nimic mai mult. Dincolo de crusta de fondant ai mult rahat cu care trebuie să te împaci zilnic, e o branşă în care sunt multe alte lucruri care te consumă inutil şi-ţi antrenează sila. Dar ca-ntr-o relaţie, totul ţine de how you deal with şi de cum reuşeşti să găseşti mereu ceva nou în ceva care se învecheşte constant. În rest, numai de bine.”

Faceţi o listă cu zece oameni din cîţi cunoaşteţi care ştiu să construiască fraza aşa şi puneţi oricare membru al guvernului prezent să scrie după dictare ca-ntr-o relaţie. În altă ordine de idei, căutînd şi găsind mailul ăsta am găsit şi certitudinea că Bogdan e Scorpion. Toţi Scorpionii raportează tot la relaţii, şi pe mama lor! Sau mai ales pe ea.

În extrema dreaptă remarcaţi expresia mea tîmpă şi nonşalanţa sănătoasă a lui Bogdan. Fără legătură, remarcaţi şi faptul că eu purtam şnur galben, deci eram comandant de detaşament, în schimb el, din cauza nonşalanţei nu purta nimic. În 1989 n-aveam cîine, dar urma să devin comandant de unitate. Mă aştepta o frumoasă carieră politică şi pe Bogdan, insurgenţa. Şi tranc, s-au trezit ăştia cu Revoluţia lor.

Deci învăţătoarea noastră avea grijă să fim curaţi pe caiet, pe mîini şi pe gură. Probabil făcea şi alte lucruri bune şi sunt nevoit nedreaptă dacă nu mi le amintesc. Ce îmi amintesc e că pe copiii ţigani, răi şi proşti îi ţinea pe margini. Pe Angelica, pentru că era ţigancă, mirosea urît şi era de o timiditate patologică o aşezase definitiv în ultima bancă. Patru ani Angelica a zîmbit şi şi-a ţinut în gură o şuviţă de păr, din partea stîngă a capului şi în partea din fund a clasei. O dată, de două ori pe an învăţătoarea o punea să citească. Mai întîi Angelica trebuia să facă cumva să i se audă vocea. Era rea şi nu se auzea nimic aşa că învăţătoarea noastră o apuca de uniformă doar cu vîrful degetelor (mirosea urît) şi o scutura puţin didactic şi mai mult pedagogic. Angelica se-mbuna şi reuşea să îngaime ceva, dar pentru că era şi proastă greşea, aşa că învăţătoarea o trăgea de păr stînga-dreapta de două, trei ori. Angelica îşi aşeza părul la loc, mai ales şuviţa de băgat în gură şi zîmbea încă cîteva luni, pînă cînd trebuia să citească din nou. Imaginaţi-vă cît de rea era, dacă ea nici atunci nu citea corect.

Nicuşor avea un defect la ochi şi nu-l prea ducea capul către culmi, aşa că el stătea lîngă perete, printre hainele care atîrnau din cuier. Nu vă doresc să vedeţi de multe ori în viaţă ce expresie are în ochiul sănătos un copil cu pleoapa căzută peste ochiul bolnav, cînd învăţătoarea lui îl trage mereu de perciuni pentru că e rău şi prost.

Pe noi, deştepţii doar în cazuri excepţionale ne ciocănea în cap cu vîrful pixului. Dar se întîmpla rar tocmai pentru că eram deştepţi, frumoşi şi citeam pe rupte, compuneam aşişderea, socoteam, cîntam, toate le făceam. Ne veghea şi ne exploata maxim calităţile, ne dădea numai coroniţă şi doar dacă făceam ceva trăznaie inadmisibilă trebuia să venim cu mama la şcoală. Eu veneam cu tata, treaba mea. Bogdan venea cu mama lui care era fină, frumoasă şi tristă şi vorbea aşa frumos cu mine, că mă intimida mai tare decît Bogdan.

Aici băieţii zîmbesc care cum poate. Bogdan poate cel mai mult şi... Şi pe Nicuşor îl vedeţi? Uitaţi-vă bine.

Acestea fiind faptele, mă depăşeşte motivul pentru care o dată, o singură dată am fost acasă la învăţătoarea mea. Nu avea un bob de căldură pentru noi şi cum la asta eram cum am rămas, senzitivă, evitam orice apropiere. Cu atît mai puţin ştiu să spun de ce m-a trimis atunci să-i plătesc telefonul. Nu era o practică, să nu vă gîndiţi că ne folosea sau alte grozăvii. Vorbesc serios. Probabil aşa s-a nimerit şi gata. Pînă la plata telefonului, care era puţin pe lîngă bloc şi încă puţin peste drum, m-a rugat să iau şi cîinele.

Îmi amintesc vag ceva negru şi ceva alb, mic, lat, îndesat, cap ascuţit, dar nu garantez. Sigur nu era de rasă. Mi-o amintesc pe doamna stînd în hol, pregătindu-ne de plecare. Ştiu cum şi-a aplecat capul spre cîine. Cum nu şi-l apleca niciodată spre noi. Erau alţi muşchi, altă geometrie, altă doamnă. Ridurile de la ochi erau galbene şi moi şi parcă mai multe decît în clasă, dar altele. Atît văd, e o amintire cu flash. Mi-a dat lesa şi zgarda. Lesă îmi sună elegant, zgardă îmi sună agresiv. Şi atunci şi acum. Probabil din cauze de agresivitate fonetică zgarda nu mi-o amintesc, poate nici nu mi-a dat-o şi cîinele o avea deja la gît. Dar lesa o am în ochi, era de piele, subţire şi puţin roasă, gri deschis pe-o parte şi mai închisă pe dos. Cîinele, cum vă spun, e în cea mai mare ceaţă. Dar la fel de bine cum îmi amintesc lesa şi şoseaua pe care am traversat-o ca să plătesc telefonul, îmi amintesc şi sentimentul de putere imensă, voluptoasă, profundă pe care l-am avut ţinînd cîinele în lesă. Simţeam că nimic nu mă face mai importantă şi mai puternică. Mi-am compus o faţă serioasă, preocupată şi flegmatic absentă şi m-am dat mare faţă de mine însămi, învîrtind cîinele în faţa Telefoanelor şi apoi în faţa blocului pînă n-am mai putut. Mai împreună.

Ani mai tîrziu, amintindu-mi sentimentul ăsta de incredibilă putere şi importanţă şi mai ales intensitatea lui, am încercat să-l retrăiesc, să mi-l ofer. Am avut la dispoziţie cîinele personal şi lesele lui personale. N-a ieşit. M-am gîndit că e vorba de mărimea cîinelui, poate cu unul mai mare reuşesc să mă copilăresc şi mă împuternicesc. Am încercat fără să spun asta cuiva, vreodată, cu toate mărimile de cîini. Nu mi-a ieşit niciodată. Dar deloc, nici măcar pe-aproape, nici poveste, niciodată. Ultima dată am încercat chiar iarna asta. Mă duceam tot peste un drum, să cumpăr porumb pentru floricele. (Popcorn like, children!) Cînd am ieşit din magazin şi după ce i-am zîmbit cîinelui meu care era criogenat, dezlegînd lesa de pe gard am încercat din nou. Degeaba. M-am uitat la cîine, el la mine, eu la lesă, la trotuar, nu venea de nicăieri. Era în lesă, în cîine, era în copilărie?

Era în copilărie??

Aici ar trebui să faceţi o pauză pentru că şi eu am făcut.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Pînă azi, joi spre vineri, 7 ianuarie 2010, ora 01.48, cînd aş vrea să mă duc acasă la cîinele meu, să-i zîmbesc şi să mîncăm împreună pîine cu unt (Hor e leşinat după unt), pînă la 01.48 deci, nu m-am gîndit niciodată de ce atunci cînd întîlnesc un copil care-i dă atenţie cîinelui meu, îl întreb dacă nu vrea să-l ţină el. Şi dacă vrea îi dau lesa, îi spun s-o ţină strîns de tot şi … şi atît. Nu mă gîndesc la nimic, n-am nici o reverie, nu simt că aş asocia nici un Freud cu nici un junghi, mă uit la copil şi la mîna lui şi cînd mi-l dă înapoi întotdeauna am un sentiment neclar de părere de rău şi părerea că a fost prea puţin.

Să n-am parte de unt – oricare înafară de Napolact – dacă mi-a trecut vreodată prin minte pînă cînd închei aici şi mă duc acasă, e 2.07, că plata telefonului de ieri şi firul lesei întinse unui copil de azi ar avea vreo legătură. Am vrut să scriu cu totul altceva. Mă gîndeam că nu mai pot puterea din cauza zîmbetului meu abundent către cîine, că învăţătoarea noastră nu ne zîmbea decît rar şi doar ca lupul, niciodată ca capra, ce oribilă cacofoneală, mă opresc. Ce-ar zice doamna de mine?

Partea a doua e deja scrisă şi pe asta o publish now imediat ce primesc mail de la Bogdan că mă lasă să citez public din mailul lui. L-am rugat să nu mă întrebe altceva, că-mi face rău la autenticitate şi cu asta nu mă joc, că nu mai sunt copil. L-am rugat de permisiune pentru că el e copywriter şi nici cu ăştia nu se joacă nimeni. Nimeni nu mai e copil.

P.S. Aţi citit, deci am publicat, deci Bogdan mi-a permis. Nu l-a preocupat citarea, ci acurateţea ei. A verificat şi a opinat că n-am schimbat nimic, deci se poate. Dacă nici ăsta nu e Scorpion, atunci nu ştiu care e.

P.P.S. Las’ că şi pe mine m-a apucat verificarea, am căutat într-o agendă imemorială şi rezultă că e ceva cu 7, dar restul e cu Balanţă. Iar să mă pună el pe mine la punct, iar să reply, iar? Las’ că mai fac eu o citare, ultima şi de pe un site profesionist, ca să n-avem vorbe la proces: „Zilele de început şi de sfîrşit ale zodiei diferă de la un an la altul, în funcţie de ora la care Soarele intră sau iese din zodia respectivă. Recomandarea astrologului: dacă eşti născut la graniţa dintre zodii, solicită un calcul astrologic profesionist.”

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +4 (from 4 votes)
5.786 citiri

1 comment to Într-un Volvo şi în afara lui (I)

  • tiberiu matei

    Erich Maria Remarque : Arcul de triumf.
    De pe la randul zece zic că, e un roman de dragoste.love Story, historia de un Amor…mă rog…peacolo, pe undeva…

Leave a Reply