Într-un Volvo şi în afara lui (II)

Lui Ovidiu Blag la propriu şi Ancăi Măniuţiu la figurat, cu drag amîndurora.

Într-o seară recentă, un alt aprieten mă aducea acasă. Are Volvo. N-am zis un Volvo pentru că literalmente are două, dar cine le numără? Era cam după trei ore de dezbatere a relaţiei noastre de prietenie (nu), nonprietenie (nici vorbă), amiciţie (oribilă noţiune), camaraderie (supărător de aseptic), ş.a. (riscante). Din seara aceea de altfel am inventat personal conceptul de aprieten.
Pe alocuri am mai vorbit şi despre fericire, nonprieteni, nesiguranţă, secunda dintre veghe şi somn, plante de cameră şi alter-ego-uri. Ba chiar – premonitoriu, o să vedeţi – am făcut haz de revelaţii, ca idee şi ca fapt. Ne-am spălat pe mîini fără săpun (nu avea) şi am mîncat trei portocale, eu una şi el două. Nu ştiu un fruct mai plictisitor decît portocala, dacă mănînc una pe an mi se pare că fac exces, dar de toţi oamenii aimportanţi din viaţa mea mă leagă la un moment dat o portocală.

Şi să vă mai spun ceva: cînd discută două femei, după trei ore abia s-au stabilit premisele şi eventual s-au limpezit nuanţele principale. Inutil pentru că vor apărea cele secundare, dar orişicît. Cînd discută un bărbat şi o femeie, după trei ore (în care bărbatul a evitat la mustaţă un atac cerebral) el e oricum autosedat, în timp ce femeia are senzaţia certă că abia acum urmează să spună primul lucru cu adevărat semnificativ.

Aşadar am pornit spre casa mea cam pe cînd eu mă gîndeam ce bine c-am început, iar el gîndea probabil ce bine că s-a terminat. Ne-am urcat în maşină şi eu am spus că atunci cînd stau în faţă mă simt o ţoapă. A replicat că şi el s-ar simţi şofer dac-aş sta în spate. După trei ore era prima dată cînd simţeam că vorbim cu adevărat. Ce vă spuneam?!

Cu atît mai mult – m-am gîndit eu în continuare – să nu cumva să zic oarece despre cîini. Mă abţinusem rezonabil pînă atunci şi nu primisem decît un singur telefon în care expediasem scurt subiectul zgărzii de care aveam nevoie pentru schelet. V-o amintiţi pe Dala?

În viaţa mea sunt doar cîţiva oameni  – înafară de blagipunctroi – pe care-mi permit să-i copleşesc cu poveştile mele despre cîini. Şi ei pe mine. De obicei ajungem reciproc şi cam în acelaşi timp la saturaţie şi atunci hotărîm de comun acord şi întru salvarea prieteniei noastre, să abandonăm subiectul. El mai dă însă tîrcoale încă de cîteva ori – nuanţele secundare – şi de obicei bărbaţii din grup sunt cei care ne astupă gura eficient, prin ameninţări cu divorţul, internarea, emigrarea. Ne supunem pentru că ei sunt evident cîinoşi şi noi subtil deştepte.

Dar ştiţi ceva? El a-nceput! Adică eu am pus o mică, invizibilă şi de complezenţă întrebare despre cîinele lui, mă şi uitam intenţionat în altă parte, mi-am şi stins ţigara de un copac ca să mă întorc cu spatele şi să nu continue şi să nu mă încălzească pentru că eu sunt bine antrenată, am muşchi şi-ţi torn despre cîini pînă la tribunal, pînă la spital şi pînă în Canada şi hăt, departe, kilometri.

Deci odată urcaţi în Volvo păream în siguranţă şi chiar eram, nu e asta cea mai sigură maşină din lume? În afara maşinii îmi spusese că a luat cîinele direct de pe stradă, într-o seară ploioasă, stătea lîngă un chioşc de ziare şi pac, s-a trezit proprietară de Volvo (două bucăţi). Ce-şi poate dori mai mult o ziaristă?

Acuma serios, ăsta e genul de poveste, poate singurul la care nu am nevoie, nu solicit, nu zgîndăresc detalii. Pot să trăiesc între trei şi şapte zile aproximativ din bucuria că un cîine care era pe stradă, nu mai e. (Şi în seara asta e tîrziu ca şi-aseară, am filmat, vizionat, montat, vorbit, vorbim noi despre ce-am montat eu azi. Aş putea să mă duc în alte locuri sau acasă, dar am aşa un chef să mai stau şi să mai scriu şi să mă scald în bucuria că o namilă înspăimîntătoare de departe şi îngerească de aproape, un cîine care a bîntuit prin Grigorescu cîteva luni şi care de Crăciun era în centru, făcut covrig în faţa unei carmangerii, ieri a făcut primul vaccin stînd în fotoliul noului ei stăpîn.)

V-am pierdut? Regăsiţi-vă. Ne întoarcem în Volvo. Vă duc eu. Pe mine mă ducea el şi după ce am avut certitudinea că o să ne spulbere un tramvai, am intrat în linie dreaptă pe Horea. Poate iar înţelegeţi greşit, cum că aprietenul meu ar fi un şofer care nu-şi merită maşina şi viaţa, introducîndu-le nedemn în tramvaie sau alte vehicule fără marcă. Dimpotrivă. Aprietenul meu e genul de autoconducător care are cu maşina lui o relaţie conjugală şi conjugată, adică o conduce absent ca pe-o soţie de încredere şi o atinge senzual, ca pe-o amantă. Ca atare nici vorbă de pericole, totul era în capul meu. Din motive nerelevante aici, mi-e frică de maşină ca de Ecarisaj şi tot timpul am impresia că ne zdrobeşte, ne spulberă, ne zboară, ne omoară. În cele mai bune zile scenariul e că o să am un guler din ăla care te face struţ şi numai aşa o să stau şi eu dreaptă, că altfel sunt uşor cifotică.

Pe Horea, nimic despre cîini. Nici nu prea era loc pentru că soţul şi amantul luase mîinile de pe corpul femeii, ceea ce m-a bulversat. Raţional înţeleg că la viteza de cinci kilometri pe oră şi la Volvo nu-i musai să te străduieşti să menţii relaţia pentru că orice cuplu mai necesită şi un pic de iluzie a libertăţii, tocmai ca să nu te trezeşti definitiv întemniţat, dar afectiv sunt foarte rigidă şi consider că volanul e acolo ca să te ţii de el în orice împrejurare, că altfel de ce l-ar mai fi pus? I-am comunicat pe scurt toate acestea aprietenului meu, cu zîmbetul crispat al unei soţii care tocmai a mirosit amanta. În timpul comunicării s-a ajuns lin la semafor. Roşu. M-a întrebat dacă în acest punct al relaţiei consider că ar putea să se despartă, recte să ia mîinile de pe. Era serios, întotdeauna e, aşa că eu am analizat tot serios întrebarea, mai ales că se făcuse cald în Volvo şi începeam să încurc raţionalul cu afectivul, iar asta întotdeauna afecteză sinapsele. Consecutiv sinapsei corecte, am fost indulgentă şi-am zis că permit, dar să stea cu ochii-n patru, pregătit pentru reînnodarea promptă a relaţiei.
Pe cînd se făcea verde rîdeam amîndoi şi conform atît raţionalului cît şi afectivului meu, era primul rîs adevărat din seara aia şi cea mai bună glumă, deşi rîseserăm mult şi în cele trei ore de dezbatere, dar mai aşa, ca aprietenii.

Pe vremea cînd stăteam mai bine cu iubirea şi slab de tot cu fascinaţia nu-mi era frică de volan, mai ales că ştiam să mă ţin de el. Aici conduc o „din aia cu steluţă” şi învăţ prima lecţie la materia Fascinaţie: nimeni să nu fie mai fascinant ca tine.

Imediat după ce am luat-o la dreapta pe lîngă Camera de Comerţ mi-a spus ce frumoasă e. Ziarista. V-am mai spus şi reiterez că nu am solicitat, ca o nevastă casnică, amănunte despre alte femei din viaţa lui. Iniţiativa i-a aparţinut şi atunci eu ce puteam să fac, să-i stau în calea fericirii? Prevăzînd o mică cozerie gratuită şi ca să mă aflu-n treabă am întrebat cum o cheamă. O cheamă Tiger Lily. În capul meu nu exista ca reper decît Tiger Woods, şi ăsta în ceaţă, aşa că am cerut detalii. Tot aiurea pentru că plăcerea căldurii din Volvo mă lichefia şi în momentul ăla, după mine putea s-o cheme şi Buffalo Bill.

Pe bază de Volvo ajunseserăm deja la statuia numiţilor Horea, Cloşca şi Crişan şi motivul atarei onomastici a frumoasei nu era încă pe deplin expus, deşi aprietenul meu e un vorbitor limpede şi concis.
Dar autozburînd regulamentar pe Donath deja nu-l mai ascultam. În Volvo era o căldură bună, în afara lui o noapte aurie, mi-era bine şi eram fericită. Atunci nu ştiam de ce, ştiam că nu ştiu, dar presimţeam deja că e ceva despre care voi scrie.

Voi scrie că oamenii mă fascinează şi pe cîini îi iubesc. Fascinaţia nu e întotdeauna ceva de bine pe cînd iubirea… e iubire. De ce mă fascinează oamenii aflu toată ziua bună ziua şi de demult. Cîteodată fascinaţia asta mă oboseşte şi e sălcie la gust aşa că, negăsindu-ne aici pe Arca lui Noe, ci pe a lui Zoe voi expedia subiectul scurt şi nici măcar acum, ci abia peste cîteva rînduri, mai multe.

De ce iubesc cîinii mă întreb fără succes, pe cont propriu sau cînd sunt întrebată, de nouă ani. De cînd am cîine. În primii doi ani am avut cu cîinele meu o relaţie foarte zbuciumată. Nu avusesem niciodată cîine, nu aveam rude sau prieteni cu cîini şi pe la douăzeci de ani mă muşcase un cîine despre care nici atunci, nici acum nu ştiu măcar cum arăta. Am făcut atîtea înjecţii în burtă cîte nici n-am putut număra, rapeluri şi postrapeluri. Astăzi injecţiile în burtă au dispărut şi cu ele şi durerile atroce pe care le provocau. În afară de dureri mie nu mi-au provocat nimic. Nu uram şi nu iubeam cîinii, de fapt era ca şi cum n-ar fi existat. Cît am stat la casă nici un cîine n-a călcat pe-acolo, iar la bloc era un cîine masiv şi cenuşiu pe care-l chema Lupu. Cînd a murit otrăvit şi vecina noastră, cîntăreaţă la operă a plîns în hohote spre batjocura generală a vecinilor, nu-mi amintesc să fi gîndit sau simţit ceva anume.

Cînd la Cluj şi la douăzeci şi patru de ani am hotărît brusc să am cîine – să aibă  legătură cu plata facturilor? – am vrut să fie un şoricar galben, mic şi băiat. Am primit un telefon care îmi oferea un teckel, negru, fată şi cam măricică. Ce vă spuneam, că oamenii mă fascinează! Am mulţumit graţios şi am închis. Zece minute mai tîrziu acelaşi telefon îmi spunea că ultimul mascul adoptat fusese returnat, deci era disponibil. Restul detaliilor rămînea neschimbat. Aşa am aflat că şoricarul se cheamă şi teckel, că există şi negru şi că nu toţi sunt mici, cum am văzut eu la televizor.

Un teckel şi un şoricar în vacanţă, în satul Boc din Apuseni unde oamenii aveau crampe cînd îi întrebai cum se cheamă minunea de loc. La om nu-i ca la cîine, la om tot necazu’ începe cu onomastica.

Cei doi ani de relaţie zbuciumată începeau: de ce e negru, de ce e aşa liniştit, la televizor ţopăia, îl iubesc, îl iubesc cum trebuie, cum trebuie? El e fericit, ce e aia fericire la un cîine negru care trebuia să fie galben, cînd se uită urît la mine înseamnă că sunt urîtă sau că-i e urît, de ce dacă îi dau cacao cu lapte – pentru că-mi place mie – face bube pe cap – care nu-mi place deloc? Cu două, trei excepţii, mai mult de frică să nu greşesc decît de bună ce eram, l-am crescut cu maximă responsabilitate şi grijă, împreună cu prietena şi colocatara mea, care opinase iniţial că din toate rasele, şoricarul e cel mai scîrbos, lung ca naiba, cu ghiare dizgraţioase şi urechi stupide şi că dacă mai doresc să plătim chiria împreună, ori schimb rasa, ori decizia de adopţie.

La scurt timp i-am propus eu ei să se mute, de vreme ce a-nceput să-mi saboteze întreg efortul pedagogic şi programul educaţional cu comportamentul ei iresponsabil. Pe dizgraţios ea l-a luat prima în pat, ea l-a pupat prima, ea l-a lăudat cînd a tocat dentar un dicţionar de limbă spaniolă – volumul unu şi i l-a aşezat la-ndelabă pe volumul doi, ea toate. Au trecut nouă ani, nu s-a maturizat deloc şi deşi se autodeclară burgheză mie mi se pare o revoluţionară pentru că în prezent dacă nu-l pupă în ureche, îi ridică buza şi-l pupă direct pe gingie, ceea ce nu se face, aşa mi s-a spus şi mie şi sunt de acord, să nu mă mai dau la televizor pupînd cîinii pe gură (era un bulldog irezistibil) pentru că televiziunea publică face educaţie şi ce să-nveţe oamenii, prostii?

Oamenii să-nveţe tot ce trebuie să ştie, eventual tot ce se cunoaşte. Cît despre cîini, după părerea mea…

După părerea mea formată în timpul călătoriei într-un Volvo, posibil afectată de căldura lichefiantă, dar nu cred, singurul lucru pe care cîinii trebuie să-l ştie e numele lor.

Doi dizgraţioşi, tată şi fiu, teckel şi şoricar.

Mă fascinează oamenii pentru că au nevoie de kilometri de drum, în afară şi pe dinăuntru, ca să explice două cuvinte, fără să aibă vreodată siguranţa că au fost înţeleşi. Eventual şi doar la oamenii deştepţi, după atîta drum se întîmplă să descopere că de fapt n-au explicat nimic şi că drumurile mai abitir s-au înfundat. Dacă mai află şi că n-au fost ascultaţi…

Te superi, aprietene? Ştiu că nu. Eşti un aprieten sumamente deştept şi de-a lungul fracturat al aprieteniei noastre ai avut atîtea răspunsuri pentru mine… De cele mai multe ori la întrebări pe care nu ştiam că trebuie să le pun. În seara aia care ce bine că începuse şi ce bine că se termina am întrebat ceva ce nu aveam nevoie să ştiu şi fără să ştii mi-ai răspuns ceva ce nu întrebasem, dar trebuia să aflu. Şi aveam şi nevoie.

Iubesc cîinii pentru că toate întrebările şi răspunsurile lor, începutul drumului şi sfîrşitul e în numele lor. Iubirea e simplă şi cîinii sunt simpli. Fascinaţia e grea, costă şi cîntăreşte mult. Cît despre impozite, nu mă stîrniţi!

După atîtea pagini şi un Volvo în două părţi n-am nici o îndoială că nu vă îndoiţi de capacitatea mea de a argumenta, explica, perora, în diverse registre şi pe multe, poate prea multe paliere ale naraţiunii. Să nu vă îndoiţi deci că aş putea continua cu expunerea de motive. Ce-i cu numele unui cîine, de ce şi de unde şi pînă cînd. Păi pînă cînd? Eu n-am casă, n-am masă, pîine şi unt? N-am cîine?

Am. Îl cheamă Horaţio.
………………………………………………………………………………………………………………………………

În acest punct al scrierii a fost nu o pauză de cîteva puncte. A fost o pauză de cîteva zile. V-am purtat atîta amar de drum dulce printre ani, aprieteni şi amintiri… Acum douăzeci de ani aţi stat cu Bogdan şi cu mine în ultima bancă, rîndul de la geam, anul trecut eraţi la semafor pe Horea, făceam dreapta pe lîngă Camera de Comerţ şi am ţinut-o drept pînă pe Donath… V-am pregătit cu atîta grijă şi cu atîtea vorbe pentru concluzia finală… Cînd v-am simţit pregătiţi şi cînd am fost pregătită v-am oferit-o cu sinceritate şi mai ales cu uşurare şi …

Şi vedeţi dumneavoastră… orice concluzie are nevoie de un moţ. Ca fesul din copilărie şi ca rahatul maturităţii. Şi exact la moţ am ratat. Am ştiut că aşa o să fie şi m-am făcut multe zile că nu ştiu, pe principiul în general omenesc şi în particular românesc că dacă nu ştiu eu înseamnă că nu există. Ba chiar am devenit nostim agresivă şi v-am trimis acasă, hai, valea, că e clar şi la revedere. Finalul ăsta –  „Am. Îl cheamă Horaţio.” –  trebuie să recunoaşteţi că e bun: scurt, greu, marţial ca Nisipeanu, bagă la idei profunde şi face omu să creadă că elevu-i prost şi doamna deşteapă, ziceţi mersi că nu v-am ciocănit cu vîrful pixului în cap, scriu cu creionul. Să vă fi apucat de perciuni cum ar fi fost?

Am avut o speranţă – slabă, dar am avut-o – că la vremea moţului el o să se pună singur, sau o să ţes un moţ cu urzeala mai rară, sau ştiu eu… Mă predasem deja şi cu indulgenţa pe care mi-o ofer din cînd în cînd, ca să nu mai aud atîta cît sunt de intransigentă şi exigentă, cu indulgenţă deci mă gîndeam să vă vînd un moţ contrafăcut. Nu ziceam eu că partea a doua e gata scrisă şi chiar era?

Ca să nu vă dezamăgesc asta am vrut să fac şi aşa am vrut să vă pun moţ. Nu pentru că sunt o hoaţă, nu, nu, dar dacă mă blocasem… Dacă umblam de cîteva zile cu moţu-năuntru şi pe-afară cu groaza că Ovidiu – cîţi bărbaţi mai suportă proza asta? – e dezamăgit şi se gîndeşte că eu mă ocup de ale mele şi tangenţial mai screm cîte-o scriere fermecătoare ca să ne, vorba aia, împrietenim şi aşa să ne rămînă numele… Dacă moţul era în mine, coborîse din Volvo şi stătea în mine la căldură şi ştia că-i al meu şi nu-i mai păsa de alţii, stătea ca un cîine maidanez după ce umblase pe-atîtea străzi, ce dacă în Volvo? Nu mai vroia să plece de la mine, să urce pe o PMOB, ce-l interesează pe el să-l studieze toată lumea şi să comment, să reply la comment, să recommenddamn!

Uitaţi de exemplu, ca să ştiţi ce (n-) aţi pierdut, mostră de moţ made-nchina, se citeşte cum se scrie, ca-n copilărie, l-am copy de mai jos şi îl paste aici, poftiţi: „Am. Îl cheamă Horaţio. Dacă mă bag şi în povestea asta, că de ce şi de unde îl cheamă aşa şi ce părere are el despre asta, respectiv nici una… nu vă supăraţi, dar toţi avem o limită, cititorii mai ales. Mai ales că atunci cînd n-ai cîine, nu un blog, nu o PMOB, nu o emisiune tv, ci kilometri fără semafor de biblioteci reale şi virtuale, în loc să-ţi răspundă, te întreabă. Iar dacă ai cîine, ştii deja. Crezi că nu ştii, mergi într-o seară cu un Volvo şi un aprieten şi cînd pui cea mai gratuită întrebare primeşti cel mai scump răspuns. Ce zic eu scump, e nepreţuit. Din cauza orei înaintate şi a lipsei de glucide o să-l numesc volvorevelaţie. Contează? Important e că are nume.”

Ziceţi dacă nu e bun. Bine ticluit, îţi spune colocvial chestiuni absconse, e bun cu tine, te bagă-n seamă alterativ, scriitorul e smerit, se face că-i pasă de cititor, mai conjugă o idee anterioară, mai una, mai alta, inventează la sfîrşit o aliteraţie puerilă, dar originală, artă, ce mai, mai puteţi? Lăsaţi, să nu v-aud, că aşa am trăit şi eu în ultimele zile, cu moţu-n stomac şi cu burta goală, că nimic nu-mi pria şi moţu nu ieşea, de pe Donath la TVR – unde am calculator – pe Donath la casa mea – unde n-am.

Ştiţi ce am? Frigider am. Că veni vorba de burtă, n-am avut multă vreme. Frigider, că pe burtă se tot depune. Şi cînd am avut, am făcut şi eu cu el ce vedeam la alţii care aveau că făceau. L-am umplut cu magnets, pets, photos, recipes, all that stuff. And something else. O citare. Românească şi elevată şi adresată mie de către cineva pentru care nu s-a inventat încă o denominare a relaţiei. Nu suntem prieteni, nici aprieteni, nici nu ştim ce-am fost, darămite ce-o să mai ajungem. De pe un perete de la răsărit, doamna îmi scrisese despre mine, de curînd: „Am detectat o anume comoditate intelectuală atunci cînd vine vremea răspunsurilor, a argumentelor, a ipotezelor în sensul în care ele rămîn la nivelul unor intuiţii fulgurante şi.. e chiar păcat.”

Înţelegeţi? Nu numai eu ştiam despre cum ţin eu moţul în burtă, şi doamna asta ştia şi ştia şi doamna de română din clasa a cincea, o sfântă şi tot aşa mi-a zis şi ea atunci, că sunt superficială şi am dezamăgit-o şi e păcat şi niciodată nu mi-a mai zîmbit cu căldură, numai aşa ca o sfîntă tot sfîntă, dar ocupată cu alţi copii care nu erau aşa deştepţi, dar tocmai pentru că nu erau, nu dezamăgeau, nu-i cinstit aşa?

O fi. O fi fost. Eu una m-am săturat de chestia asta, ba chiar mi-e scîrbă de ea pentru că am fost cea mai bună elevă şi mi-am ascultat cu sfinţenie icoanele, am învăţat exact ce m-au învăţat şi aplic ca pe Scripturi, cer de la toţi tot ce văd eu în ei, chiar dacă ei sunt chiori ca Nicuşor şi muţi ca Angelica, ce, e după ei, nu e despre mine? Să-mi spună, să-mi dea, să facem, să fie, să avem, de ce să nu avem dacă este, nu-i păcat?

Fascinant, nu ziceţi? Este. Este şi păcat că fascinaţia moare. Pentru mine moare aici. Lăsaţi-o moartă şi-o-ngrop şi de morţi numai de bine.

De-aici încolo iubesc cîinii. Pe Tiger Lily o iubesc pentru că ea nu a căutat pe Google ca să vadă de ce o cheamă ca atare şi nu a dat peste cel puţin patru categorii de referinţe, toate incerte, ca atare nu a avut ocazia să se-ntrebe cum se scrie Tiger Lily, cu doi „l” sau cu unul singur? Tiger Lily nu a învăţat în clasa a cincea de la o profesoară sfîntă că nu se spune doi de l, ci doi l, deci nu a avut pe cine şi de ce să dezamăgească, ea de fapt n-a avut nimic şi pe nimeni şi-acum are un iubit cu două volvane, frate, asta-i mai puţin cinstit?

Iubitul ei e fascinant de pedant pentru mine (după ce ne-am spălat şi şters pe mîini a împăturit şi relocat prosopul) şi din pedanterie poate c-ar fi în stare s-o strige pe Tiger Lily Tiger Lily, dar în acelaşi timp are un simţ al penibilului chiar mai bombat decît al meu (s-a aspru autoironizat pentru împăturirea prosopului), deci de-aia o strigă desigur Lily, iar eu ne dau dracului de fascinanţi ce suntem şi o iubesc pe Lili pentru că atunci cînd apenibilul meu aprieten face ce-am zis, o strigă, ea sigur nu moare de grija igrecului din coadă şi de fapt ştiu sigur că pe ea o interesează exclusiv s-o strige, dacă vrea s-o şi scrie e treaba lui, dar cu ce scrie să se ducă dracului la fascinante, ea e iubita, un înger.

Cum o iubesc eu pe-a lui, aşa îl iubeşte şi el pe-al meu. Dacă altul ar fi contextul, n-ar fi asta o frază fascinantă? Nu s-ar strînge de gît Freud, Lacan & epigonii? Dar în contextul ăsta să stea acasă. Vorbesc eu. Sunt fascinantă şi am un cîine iubit. Îl cheamă Horaţio. Îl cheamă în memoria, onoarea şi de dragul lui Vlad Mugur, care ar fi vrut ca în ultimul Hamlet, Horaţio să fie un cîine. Asta e varianta scurtă, ca să nu muriţi  fascinaţi. O variantă şi mai scurtă i-am prezentat medicului veterinar, cu ocazia scrierii în carnetul de sănătate. A înţeles, cum înţelege toată lumea, că îl cheamă Horaţiu. A mustăcit ironic că ce Horaţiu m-a iubit, m-a părăsit, mă ia de nevastă? Am explicat vexată – observaţi ce uşor mă vexez, dar sunt amabilă – că nu e nume de om, e un nume de personaj şi am insistat să scrie clar O, că nu mă joc cu memoria sfinţilor. Şi azi rîd – fascinată – cînd mă uit în carnetul de sănătate. O-ul final e separat de restul literelor şi mai frumos caligrafiat, te pui cu nebuna?

Cum ziceam, asta e varianta scurtă a tărăşeniei. Indiferent de lungime, credeţi că iubitul meu nu doarme noaptea din cauza ei? Cunoscîndu-l, eu zic că dimpotrivă, dac-ar şti-o n-ar mai dormi veci, te pui cu Hamlet?

La sfîrşitul clasei I (dacă am fi zis a-ntîia doamna şi-ar fi pus lesa de gît) explicînd cum stă treaba cu litera Z. Bogdan e în spate, toţi suntem în spate, mult în spate, dar cu atîtea litere la activ.

Reuşiţi să-nţelegeţi de ce iubesc cîinii, măcar pe-aproape sunteţi? Moţul e tot în mine şi ştiu că vă dezamăgesc şi nu ştiţi cît m-am străduit şi lucrul cel mai important pe care nu-l ştiţi, dar vi-l spun pentru că nu ne cunoaştem şi e mai uşor aşa, nu ştiţi cum se prăbuşeşte ceva în mine, înăuntru, cînd dezamăgesc pe cineva capabil de fascinaţie. Nu ştiţi nici de ce sunt în stare cînd mă dezamăgesc eu pe mine, acolo e cu foc şi pară, niciodată cu portocală şi alte răsfăţuri.

Pe cîini nu i-am dezamăgit niciodată. Sau nu ştiu eu şi cum ziceam pe româneşte, dacă nu ştiu nu există. Pe mine m-am dezamăgit gros cînd a fost vorba de cîini şi pe alţii – mai subţire – şi alţii m-au dezamăgit pe mine, şi ce dacă? Aşa trebuie să fie, aşa stau lucrurile, nu sunt lucruri rele, sunt lucruri uşor de explicat, din lumea asta fascinantă. Lumea asta fascinantă în care fascinaţia maximă e că există o altă lume, înăuntru dar foarte în afară în care cel mai uşor lucru, cel mai simplu, cel mai scurt drum, cel mai sigur vehicul e să iubeşti cîinii.

Acum Hor se uită urît la mine, el nu e dezamăgit, e numai frînt de oboseală, că se face dimineaţă şi încă n-am plecat de la HC-ul TVR. L-am luat cu mine azi, adică ieri special pentru dumneavoastră, să mă uit la el cînd scriu, poate aşa îmi vine moţu’ pe gît, poate dacă mă uit la iubitul meu cînd mă chinui şi cînd dau replay la toate melodiile care mă inspiră pe mine cînd scriu, poate îmi iese.

Îmi pare rău. E mort de somn. Eu cel mai bine dorm la alţii, el cel mai bine doarme la noi, îl iubesc şi de asta ne ducem, dvs. doar mă fascinaţi şi ştiind că vă dezamăgesc, vă voi dezamăgi. În Volvo am avut o revelaţie şi asta-i tot. Vi se pare puţin? O fi.

Un moţ totuşi am, dar n-o s-o luăm de la capăt cu digestia, ăsta e un moţ ieşit chiar din seara aia, de fapt e chiar moţul care-a tras după el tot caierul poveştii bijective.  Modest, e doar moţul serii din Volvo şi din afara lui, fapte concrete, nu poveşti.

Poate că fiind aşa de dezamăgiţi şi nemoţaţi o să-ncepeţi să cîrcotiţi că pe tot traseul parcurs am vrut de fapt să vă sugerez literar că aş fi o damă curtată şi depusă în poarta demisolului (vă rog să pronunţaţi demi sous-sol) după ce a fost transportată cu un Volvo (din două) şi nimic mai puţin. Mi-ar plăcea să nu vă dezamăgesc din nou şi să păstrez, chiar să cultiv această imagine, mai ales că mă ajută şi restul detaliilor: noaptea aurie (era de fapt o supă de becuri stradale şi ceaţă), portocala, discuţia preţioasă şi vastă şi dacă v-aş mai spune şi profesia aprietenului meu, aţi fi pierduţi.

Dar şi eu m-aş pierde fără sinceritatea mea care e o simplă nevoie şi prea puţin o virtute, aşa că ascultaţi: cînd vine vorba de cine mă curtează pe mine opinez că un gard electric ar fi de mare ajutor, atît dinspre în afară cît şi dinspre înăuntru.
Cît despre maşini, sunt analfabetă. Dacă mă întreabă cineva ce maşină are cutare, răspunsul meu e de obicei „din aia cu steluţă” sau „din aia cu multe cercuri”. Multă vreme am crezut că ABS e prescurtarea de la airbags, iar cînd am mers cu un Porsche m-am întrebat sincer pentru ce atîta tamtam. Mă pierd inclusiv la Dacie pentru că şi asta e deja de prea multe feluri. Fără să ignor, ba chiar apreciind avantajele mersului cu maşina mică, sunt totuşi o autobuzieră de carieră, aşa încît pentru mine o maşină e bună dacă merge şi nimic mai mult.

Cu toate astea, înainte de a adormi fericită ultimul meu gînd din seara aceea aurie, în secunda dintre veghe şi somn a fost că nu-i totuna în ce maşină, altcineva, în cîţiva kilometri şi fără să vrea îţi răspunde la o întrebare cu care te-ai sîcîit singur şi voit ani la rînd şi mii de kilometri fără capăt.
Să ai revelaţii în maşina asta marca o linie într-un pătrat e totuşi o chestie. Fascinantă.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +5 (from 7 votes)
5.618 citiri

1 comment to Într-un Volvo şi în afara lui (II)

  • dacu

    sunt inelul de pe degetul tau,

    ceasul la care te uiti

    cu ochii rididati si inca frumosi,

    poeziile pe care le desprinzi cu mintea,

    de pe filele ingalbenite de vreme,

    cartea de pe noptiera,

    bratul pe care il cauti noaptea in somn

    si palma care iti mangaia spatele.

    sunt in geamul de la care

    inca mai privesti in curtea scolii.

    nu mai e banca dar sunt eu…

    acolo…

    inelul de pe degetul tau……..

Leave a Reply