Pe 20 ianuarie 2011 au venit la comemorare lui Niculae Baticu: Nelu Dumitrescu, Mircea Săndulescu, Doru Vasilescu, Elena (Lelet) şi Gabriel Teodorescu
Pe data de 20 ianuarie 1998, Niculae Baticu, unul dintre cei mai cunoscuţi alpinişti români, pleca spre alte tărâmuri. Ieri, câţiva dintre cei care l-am cunoscut, ne-am întâlnit la cimitirul Izvorul Nou din Bucureşti pentru ca, în tăcere, să-i aprindem o lumânare şi să-i punem o floare pe mormânt. Îmi este foarte greu şi acum, după atâţia ani, să scriu la trecut despre nea Baticu pentru simplul motiv că el este tot timpul prezent în preajma mea. Sunt puţine zilele în care, cu unul sau cu altul dintre prietenii mei, să nu discut despre ce ar fi făcut Baticu dacă… ce ar fi gândit Baticu despre… ce ar fi scris Baticu în legătură cu… sau chiar cum ar fi trecut Baticu un pasaj mai dificil dintr-un perete oarecare.
Autorul "Amintirilor" (arhiva Niculae Baticu - prin bunăvoinţa d-lui Mircea Săndulescu)
Stau lângă crucea pe care, cu migală, Doru Vasilescu a întărit cu vopsea numele lui nea Baticu şi gândul îmi zboară spre Amintirile unui alpinist, cartea publicată în 1981. Anul trecut, împreună cu Mircea Săndulescu, am avut plăcerea să parcurg manuscrisul complet al Amintirilor pe care Niculae Baticu le intitulase Jurnalul unui alpinist şi aviator. Citind paginile scrise la maşină n-am putut să înţeleg de ce ele nu au fost publicate ca atare. Prin anii ’80 se spunea că textul a fost scurtat din cauza antecedentelor politice ale autorului dar şi din cauza cuvintelor mai puţin ortodoxe scrise de Baticu despre unii dintre alpiniştii vremurilor lui. Trebuie să vă spun că n-am găsit paragrafe care ar fi trebuit eliminate. Dacă n-aş fi trăit vremurile în care au fost puse pe hârtie Amintirile aş putea chiar să-i reproşez lui Niculae Baticu o anumită autocenzură! Astăzi o să vă dezvălui un paragraf nepublicat care apare în manuscris şi care se referă la întâlnirea dintre Niculae Baticu şi un mare alpinist al secolului trecut.
Karl Prusik în 1941 (arhiva Niculae Baticu - prin bunăvoinţa d-lui Mircea Săndulescu)
„Iarna 1941-1942 a fost grea şi de tristă amintire. N-am avut un lemn acasă, nu aveam serviciu. Totuşi am făcut faţă onorabil vizitei doctorului Karl Prusik, renumitul alpinist austriac, inventatorul nodului care-i poartă numele. Am petrecut împreună Crăciunul 1941 şi Anul Nou 1942, ca între alpinişti, într-o atmosferă prietenească. Cu această ocazie am fost invitat la Viena ca să vorbesc despre alpinismul românesc. Cu toate insistenţele doctorului Prusik nu m-am dus. După victoria asupra Eigerului alpiniştii austrieci apăreau ca nişte titani. M-am considerat prea mic faţă de ei şi nu prea aveam ce să vorbesc în faţa lor despre alpinismul românesc. Despre ce puteam vorbi atunci? Că avem 57 de cluburi şi asociaţii în ţară? Că cine dorea să se facă „preşedinte”, să scrie că este preşedinte, înfiinţa o societate turistică alpină? Nu, nu mă puteam duce. Eram prea tineri şi ca vârstă şi ca alpinişti. Noi nu cunoşteam atunci întregul potenţial, zestrea alpină pe care natura ne-o dăruise. Şi apoi de ce să-i chemăm pe ei să vină să urce munţii noştri? Să le arătăm că din cauza egoismului, a neînţelegerii ideii de alpinism, noi nu suntem în stare să-i urcăm? Că deşi avem o şcoală de alpinism nu mergem acolo să învăţăm a ne căţăra din mândrie şi din orgoliu ci preferăm să rămânem la faza primitivă? Nu, nu mă puteam duce. Şi astfel traseele alpine din munţii noştri au fost urcate de români, nu întotdeauna în condiţii de fair play alpin, aşa cum o cere „jocul”, ci în condiţii de „construcţii”, dar au fost urcate, totuşi, de români.”
Vă las pe dumneavoastră, cei care veţi citi acest paragraf, să răspundeţi la întrebarea: ce era subversiv în rândurile de mai sus? În timp ce lumânările continuă să ardă mintea-mi zboară şi spre Peter Aschenbrenner, un alt mare alpinist austriac de la care Niculae Baticu a învăţat cum trebuie să se caţăre atunci când a participat la Şcoala de instructori de alpinism din masivul Wilder Kaiser din Austria, în anul 1938. La o primă privire am fost tentat să cred că aceea a fost singura întâlnire dintre cei doi alpinişti. Căutând, însă, date despre viaţa lui Aschenbrenner am găsit o informaţie care m-a bulversat. Baticu şi Aschenbrenner au plecat împreună în călătoria spre eternitate. Pe 25 ianuarie se împlinesc tot 13 ani de când şi Peter Aschenbrenner a părăsit această lume…
8 comentarii
„Vă las pe dumneavoastră, cei care veţi citi acest paragraf, să răspundeţi la întrebarea: ce era subversiv în rândurile de mai sus? ”
Dacă priveşti lucrurile prin cheia anilor 50-89, putem folosi liniştit expresia lui Caragiale: şi nimica mişcă, în acest text.
Am senzaţia că e un exerciţiu mental interesant să realizez ce frici trezeau aşa rînduri unui redactor (i-aş trece aici şi pe aceia de la RP din epoca delicată), unui cenzor, unui boss comunist chiar.
În altă ordine de idei, cred că facem o greşeală cînd prezentăm vreun răposat aşa pompos. Cînd îl pomenim drept nemaipomenit, inconştient vine – în mine cel puţin – ceva care ia la purecat viaţa aceluia. Să văd şi eu cum arată un sfînt. Or, din textul de mai sus, cel care va fi îngrozit stîlpii mai mari sau mai mici ai sistemului comunist, pot numi discutabile multe idei. paradoxal, nea Nae face aici ce nu făcea cînd mă dădăcea – în faţa iritărilor personale – să iau lucrurile cum sînt.
Eu cred că despre răposaţi, apropiaţi sau ba, ar trebui să scriem mai vesel. Cum pileam noi împreună, de pildă. Cum şedeam noi la „Grădiniţa” cu berea în faţă. Cum mergeam în rate la Arhivele Statului, să mai descoperim una sau alta despre ONT-ul interbelic de pildă.
Inconştient, dacă aş fi citit că erau un om cu de toate, bune şi rele, nu se activa instantaneu glanda verificării
Interesant de aflat pentru cei ce nu au avut acces la manuscris. Nenorocirea ca parte din afirmatiile lui Dom’ Baticu se pot recunoaste si’n Romania aplina la inceput de mileniu 3. Altfel, nea Batuicu ne lipseste. Ture faine.
stimate domnule ordean,
de curiozitate, v-am citit blogul. este adevarat ca nu mi-a fost usor. am citit ultimele 30 de articole ale dumneavoastra (e un domeniu pe care recunosc, nu-l stapinesc), dar am observat ca nu aveti in total (nu per articol), mai mult de 3 comentarii. de aici inteleg ca scrieti mai mult pentru dumneavoastra, ceea ce nu e rau deloc, va mai exersati stilul. sa stiti ca daca va ginditi sa compensati aceasta lipsa de interactivitate de pe propriul dumneavoastra blog fiind foarte activ aici (pentru ca observ ca ne scrieti destul de des), noi vă încurajăm și vă privim ca un prieten, care se simte singur si doreste sa comunice cu cei din jur. de aceea va spun, continuati sa ne scrieti daca va face bine. multumim ca ne cititi
E interesant ce spuneţi, domnule Blog.
E prea mult loc de pro şi contra în ideea că un blog nu e vizitat. Nu ştiu dacă subsemnatul este în următoarea categorie, dar să fiu eu sănătos cîţi nu fură citiţi la epoca lor. Şi invers.
Apoi, am trecut pe blogul dvs. într-o singură zi. Că am scris – în biata-mi singurătate (ori uşurătate de condei)- mai mult, s-a întîmplat, eventual promit că nu se mai întîmplă.
Îndrăznesc finalmente o nedumerire: eu trecusem pe hîrtie aici nişte păreri. Mi se pare mie ori nu pomeniţi nimic de ele? În acest caz, pot bănui o uşoară încercare de deturnare de la fondul problemei.
ma cheama blag, nu blog. oricum apreciez, unii au stilcit numele meu spunîndu-i bleg, asa ca dumneavoastra macar sinteti blind. in rest, scuze, nu am dorit sa intru in polemici si de aceea din punctul meu de vedere dialogul poate fi intrerupt. multumim ca ne cititi
Ovidiu, dacă ai plăcerea să discuţi cu acest domn te rog s-o faci pe alte postări. Mi se pare indecent să murdărim memoria lui Niculae Baticu cu astfel de comentarii făcute de un om care nu a trecut de stadiul de începător în alpinism, un om care odată stătea pe lângă nea Baticu pentru a afla cât mai multe lucruri, iar acum publică pe blogul lui multe pagini scrise cu migală de marele alpinist, cu un om care nefăcând nici măcar o dată Trei Surplombe sau varianta Fisurii Albastre îşi permite să-i judece pe cei care, în anii ’40-’50, parcurgeau în premieră aceste trasee. Neputând să intre în rândul celor care au înfăptuit istoria alpinismului românesc, acest domn a ales, invocând echidistanţa, să-şi dea cu parerea despre lucruri pe care doar le-a aflat de la unul sau de la altul sau pe care le-a citit prin diferite cărţi. Văd acum că acelaşi domn îl atacă pe alt mare alpinist român doar pentru faptul că a scris într-o revistă, cu care el are nişte probleme nerezolvate de zeci de ani, că ar trebui înfiinţat un muzeu „Niculae Baticu”. Trebuie să recunosc faptul că în această privinţă îl înţeleg. Dacă s-ar înfiinţa acest muzeu cum ar mai putea el să dea drumul, ca să umble bezmetice pe internet, paginilor scrise de Niculae Baticu?
În ceea ce priveste atacul la redactorii revistei îl sfătuiesc, dacă mai are bărbăţie în el, să-l îndrepte spre cei cu care a avut probleme. Atacul prin ricoşeu n-o să-i rezolve frustrările lui, cel care n-a făcut parte din nici o redacţie şi care n-a publicat nici o carte pe hârtie.
da, mihai, e corect punctul tau de vedere. in ceea ce ma priveste, dialogul cu acest domn s-a încheiat aici.
Sunt o seama de oameni care nu au facut nici 10 pasi pe creasta Fagarasului dar se dau a fii mari alpinisti. De aici si aceste comentarii desuete, blestema comunismul, dar nu inteleg nici capitalismul. Ei nu inteleg ca un Baticu, un Emilian Cristea, un Octavian Bratila, au facut multe pentru muntii tarii si pentru alpinismul romanesc. Pe langa frumoasele trasee alpine pitonate de ei, au scris si monografii documentate pe teren nu in birouri. Draga Mihai nu trebuie bagati in seama. Habar nu au ca dupa hartile publicate de Nae Popescu in ” Romania Pitoreasca” si in „Muntii Nostrii cam 2 generatii de iubitori ai naturii,au batut potecile muntilor. Iti spun ignora-i.