Am, știți bine, sute de povești scrise, multe neterminate, multe terminate înainte de vreme, pentru că supercampionii sînt acum în stele.Una dintre poveștile fantastice pe care numai sportul le poate scrie este și aceasta, despre Dan Anca. Un Dan Anca pe care l-am cunoscut și l-am prețuit, cu care stăteam la taclale în casa lui din Piața Păcii, un Nini cu care am fost coleg de echipă la fotbalul nostru de sală mai bine de 20 de ani, un om de care mi-e tare dor cîteodată. Povestea e de prin 2001-2002, nu mai țin minte. Nu o să schimb textul, nu o să scriu „a fost”, ci o să las „este”. Faceți abstracție de stil, pe vremea aceea nu scriam foarte bine. Hai să vedem despre ce e vorba (atenție, e lung materialul, o să vi-l dau în două-trei episoade):
Dan Anca, în sport, ca şi în viaţă, doar alb şi negru…(ăsta era titlul inițial)
Data naşterii: 07.01.1947- decedat în 2005
Zodia: Capricorn
Înălţime: 1,82 m
Studii:
§ Liceul nr. 2 – Turda
§ Liceul “G. Bariţiu” Cluj – absolvit în 1965
§ Institutul Pedagogic – 3 ani – absolvit în 1972
§ Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj (completare studii), promoţia 1998.
Activitate sportivă:
§ campion naţional de juniori – 1965
§ campion naţional universitar cu centrul Cluj – 1971 (antrenor prof. Neţa, coechipieri Lică, Butuza, Mihăilă, Paul Popa, Maja, Voroneanu)
§ câştigător al Cupei României cu “U” Cluj – ediţia 1964-1965 şi participant în Cupa Cupelor, ediţia 1965-1966, unde în turul 2 “U” pierde 0-2, 0-4 în faţa echipei Atletico Madrid
§ locul 3 în campionatul 1971-1972 şi participant în Cupa UEFA cu “U” Cluj, care pierde în primul tur în faţa lui Levski Spartak Sofia, în prelungiri, după un meci de infarct: 4-1 la Cluj, 1-4 la Sofia
§ campion european cu echipa studenţească a României – 1972 (Constanţa), care a învins în finală Germania cu 2-1 (printre coechipierii lui de atunci erau Oblemenco, Mircea Sandu, Niculescu, Velea, Cornel Dinu, Pexa, Mihăilă)
§ participant la încă 2 ediţii de Campionat European Studenţesc: Spania 1965- locul 3 şi Iugoslavia 1969 – locul 4.
§ are peste 50 de selecţii în naţionala României de juniori
§ are peste 30 de selecţii în naţionala României de tineret
§ selecţionat de 9 ori în echipa naţională de seniori a României
§ a jucat contra Olandei care îi avea în echipă pe celebrii Cruyff, van Hanegem şi Neeskens
§ a jucat de 2 ori contra Iugoslaviei care îi avea în echipă pe Geaici şi Petcovici
§ a jucat, la 15.01.1969, contra Angliei, pe “Wembley”, scor 1-1, unde a făcut un meci istoric, avîndu-l ca adversar direct pe celebrul Bobby Charlton
§ celelalte meciuri la nivel de naţionale “A” au fost cele contra Rusiei, Finlandei, Albaniei şi Cehoslovaciei (de 2 ori)
§ a evoluat sub culorile echipelor Chimia Turda (1959-1964), Unirea Dej (doar 4 luni, în timpul armatei) şi “Universitatea” Cluj (1964-1980)
§ are la activ 318 meciuri disputate în Divizia A, toate cu “U” Cluj
§ a jucat peste 60 de meciuri în Divizia B
Activitate profesională:
§ profesor de educaţie fizică şi sport la diferite licee din Cluj (1972-1980)
§ antrenor la “U” Cluj din 1980 pînă la mijlocul anilor ’90, alternînd între copii, juniori şi seniori.
§ vice-preşedinte la “U” Cluj (1991-1998)
§ director tehnic la “U” Cluj (1998-1999)
§ profesor la CSS Viitorul Cluj din 1999
§ maestru al sportului din 1981
§ antrenor categoria II din 1981
§ antrenor categoria I din 1997
§ ca antrenor principal, cea mai bună performanţă este atingerea semifinalei Cupei României cu “U” Cluj în 1994 (meci pierdut împotriva echipei Gloria Bistriţa) şi turul campionatului 1996-1997, cînd echipa sa a fost singura din Divizia A, care nu a pierdut în primele 8 etape
§ a crescut la Centrul de Copii şi Juniori fotbalişti, care s-au afirmat mai apoi ca certe valori, cum ar fi: Corujan, Radu Sabo, Şimon, Roman, Sărmăşan, Liviu Mihai, Ghenţi.
**** Dacă fotbalul ar fi materie de liceu, atunci lecţia despre Dan Anca ar fi obligatorie pentru bacalaureat. Viaţa acestui om este atît de densă în trăiri, satisfacţii şi decepţii deopotrivă, încît ele s-ar putea constitui în tot atîtea exemple pentru cei care urmează să ia viaţa în piept.
Dan Anca este cel care a cunoscut cunoaşte secretul supravieţuirii, este stăpînul propriului său destin şi deţinătorul unui caracter exemplar. Cine nu şi-a intersectat măcar o dată paşii cu cei ai lui Dan Anca, cine nu a schimbat măcar o vorbă cu el, cine nu îi cunoaşte cariera de fotbalist sau nici măcar nu a auzit de el, acela se poate considera un nefericit. Puţini clujeni sînt însă în această situaţie.
Lăsîndu-şi orgoliile la o parte, de fiecare dată cînd a fost solicitat, el a sărit în ajutorul “Universităţii” Cluj, făcîndu-şi datoria în timp ca jucător, antrenor sau conducător de club. Prin conduita sa ireproşabilă, de-a lungul unei cariere de invidiat, el a demonstrat o dragoste fără de margini pentru sport şi pentru clubul care l-a lansat în fotbalul mare.
Dacă de cele mai multe ori imaginea sa a fost reliefată în principal datorită istoricului meci de pe “Wembley”, noi vom încerca o abordare mai nuanţată a activităţii acestui simbol al fotbalului clujean în toată complexitatea ei. Apogeul carierei sale a fost, într-adevăr, legat de prezenţa sa pe celebra arenă londoneză, dar Dan Anca, cel din conştiinţa noastră, a iubitorilor de sport, înseamnă mult mai mult.
Am avut ocazia să îl văd jucînd în anii ’80 şi am fost mereu impresionat de constanţa din jocul său. L-am văzut însă şi acum, la 54 de ani la cîte o “miuţă” încinsă în compania unor amici de-ai lui precum Ţegean, Dobrău, Bela Bacoş, Bagiu, Doboşi, Banu şi alţii, şi vă asigur că jocul său este la fel de eficient.
În vara lui 1967, la proaspăt denumita “Universitatea” Cluj, fosta “Ştiinţa”, a ajuns antrenorul Constantin Teaşcă. Un nonconformist prin excelenţă, dar şi un “meseriaş” de marcă, acesta şi-a pus amprenta pe fotbalul clujean, dar şi pe cel naţional. Ideile sale novatoare, de multe ori de neînţeles pentru unii, s-au materializat totuşi prin rezultate bune. Datorită unui cumul de calităţi incontestabile pe care le deţinea, este şi astăzi considerat unul dintre cei mai dotaţi tehnicieni din fotbalul românesc. Pentru că era deja deţinătorul unei experienţe vaste în munca din provincie, lucrînd anterior la Bacău şi Iaşi, el a ştiut să promoveze la loturile naţionale şi fotbalişti aparţinînd acestor zone, contribuind în acest fel la sporirea concurenţei şi “spărgînd” monopolul în materie pe care îl deţineau echipierii cluburilor Steaua şi Dinamo Bucureşti. Aşa s-a întîmplat şi în periplul său de la Cluj, unde după ce a făcut puţină “curăţenie” în stilul său propriu, a purces într-o muncă asiduă, concretizată prin victorii “istorice” în campionat şi propulsarea unor jucători clujeni spre loturile naţionale. Unul dintre fotbaliştii care a beneficiat din plin de atenţia lui Constantin Teaşcă a fost protagonistul serialului nostru, Dan Anca.
Fotbalul clujean este indisolubil legat de simbolul pe care Clubul “Universitatea“ l-a reprezentat de-a lungul anilor. Dan Anca este, la rîndul său, un fotbalist exponenţial al acestui club, un sportiv care a impresionat prin valoare, ambiţie, putere de luptă şi longevitate pe gazon. De asemenea, el a rămas în memoria afectivă a iubitorilor de fotbal din Cluj şi prin prezenţa sa remarcabilă într-un meci Anglia-România, disputat în 1969 şi încheiat la egalitate, 1-1. Legat de acest episod îmi amintesc un material TV realizat de Ionel Banu în anii trecuţi, în care acesta spunea la un moment dat: “Din partea noastră, a clujenilor, arena londoneză se poate demola, pentru că un reprezentant al nostru, Dan Anca, a jucat pe iarba acestui adevărat templu al fotbalului.” Predicţia a devenit realitate, în sensul că, recent, Stadionul “Wembley” a fost într-adevăr dărîmat, aşa că azi doar amintirile lui Dan Anca şi înregistrările pe casete video ale unor meciuri celebre disputate acolo ne mai fac să tresăltăm de emoţie.
În anul de graţie 2001, în care dr. Mircea Luca, cel mai iubit “căpitan“ din istoria “Universităţii” Cluj, a împlinit 80 de ani, a evoca personalitatea lui Dan Anca este cu atît mai nimerit cu cît acesta din urmă a continuat tradiţia fotbaliştilor care s-au dedicat trup şi suflet acestei minunate echipe.
Fără să facă mult “zgomot”, cu discreţia şi modestia proprie adevăratelor caractere, Dan Anca şi-a câştigat un loc special în inima iubitorilor de sport din Cluj. Pentru cei care care l-au văzut jucînd pe gazon, cu alergarea sa atipică, cu “vâna“ pe care o avea în contactele cu adversarii direcţi, cu pasele sale elegante sau golurile adeseori decisive, parfumul acelor vremuri reînvie. Nu ştiu cât de mulţi prieteni avea Dan Anca, dar sunt sigur că datorită felului său de a fi, cinstit pînă la absurd, nu putea avea duşmani. Ne bucurăm că am fost contemporani cu acest om, că am putut să-l salutăm, să schimbăm cu el cîteva vorbe şi să aflăm că este sănătos şi capabil să o ia mereu de la început.
Viaţa sa, dedicată aproape în întregime “zeului fotbal “, a fost un exemplu de verticalitate, iar pentru asta merită toată recunoştinţa, stima şi respectul nostru.
Veţi avea ocazia să citiţi, istorisite cu farmecul inegalabil al lui Dan Anca, pe care, din păcate, hîrtia nu îl poate pune pe deplin în valoare, întîmplări din fotbal şi nu numai.
– Dane, cum ai debutat în această carieră?
– Dragostea pentru fotbal era, în familia mea, extrem de mare. Tatăl meu era nelipsit de la meciurile echipelor turdene, iar fratele meu mai mare juca şi el fotbal. N-am avut încotro, cum s-ar spune, pentru că toată ziua, în casa noastră în viaţa noastră, fotbalul era prezent. În plus, de la prima întîlnire cu mingea se pare că am demonstrat aptitudini pentru acest sport. Tehnica mea era, pe la 12 ani, foarte bună, aşa că am “sărit” în ochii celor de la A.S. Chimia Turda, o echipă de “regiune”, cum se spunea pe atunci. Ţin minte că am debutat la echipa mare la 14 ani pe bază de certificat medical, care atesta că pot face faţă din punct de vedere fizic la o astfel de solicitare. Tatăl meu era în culmea fericirii, pentru că îşi putea vedea amândoi fiii jucînd fotbal. Fratele meu evolua la rivala Cimentul Turda, aşa că vă daţi seama ce bucurie era în familia mea la derby-urile locale. Încă din 1963 am fost selecţionat în “naţionala” de juniori a României, grupa celor născuţi în 1945, dintre coechipieri putînd să-i amintesc pe Lucescu, Ţarălungă sau Remus Vlad. Pentru că mi-am făcut treaba bine, am fost repede reperat de reprezentanţii “Universităţii” Cluj, echipă care pe vremea aceea îşi trimitea destul de des “spioni” în oraşele mici, în căutarea unor tineri talentaţi. Lucrurile s-au desfăşurat atît de repede, încît într-o bună zi – era în 1964 – ne-am trezit la uşă cu dr. Luca şi dr. Ioanete, doi dintre “monştrii sacri” ai “Universităţii” Cluj, alături de o autoritate locală în materie de fotbal, dr. Iubu (din Turda). Acest “trio” venise cu misiunea de a-i convinge pe ai mei să îşi dea acordul pentru trecerea mea la echipa din Cluj. Pentru că toată lumea admira “Ştiinţa” şi a evolua sub culorile acestei echipe era un mare privilegiu, părinţii mei şi-au dat acordul, mai ales că şi fratele meu era deja student la Cluj. Mi-am continuat studiile la Liceul “Bariţiu”, masa o luam în “Haşdeu”, iar cazarea ne era asigurată la Liceul Economic.
M-am integrat foarte repede în atmosfera acestui club şi am debutat în 1964 la echipa mare, într-un meci cu “Poli” Iaşi 1-3, din chiar prima etapă. Am jucat doar 32 de minute, iar, mai apoi, doar 8 meciuri din totalul celorlalte etape din campionat. Postul pe care am fost folosit, cel de stoper, era pe vremea aceea “amanetat” de dr. Georgescu, un titular de drept. Cu toate acestea nu am dezarmat, mi-am continuat munca la tineret, iar în paralel pe cea de la lotul naţional de juniori (antrenor Gheorghe Ola). Colegii mei de la lotul naţional erau fotbalişti, care mai apoi vor ajunge, mulţi dintre ei, în vîrful piramidei sportive (Coman, Ionescu, Vigu, Cornel Dinu, Incze IV, Dumitrache, Oprişan, D. Manea). Poate că debutul mai slab în Divizia A a avut darul de a mă ambiţiona, de a-mi continua antrenamentele cu o dorinţă mai aprigă de revanşă. Dacă rememorăm împreună echipa de atunci a “Ştiinţei”, parcă înţeleg de ce nu am reuşit să mă impun “din prima”, atît de valoroasă era: Moguţ (Kurucz) – Marcu, Georgescu, Grăjdeanu, R. Câmpeanu – Al. Vasile, Suciu – Ivansuc, Neşu, Adam, Szabo (M. Bretan).
– Am citit că în campionatul 1965-1966 ai fost mai mult cantonat la Complexul “23 August” din Capitală, la lotul naţional de juniori care se pregătea pentru calificări, dar totuşi nu ai ratat cîteva evenimente notabile…
– În primul rînd trebuie să spun că în 1965 am dat examen la “Medicină” în Cluj, nu am intrat, aşa că am ajuns tocmai la Galaţi, unde am intrat la “Chimie Industrială”, facultate “la modă” printre fotbaliştii acelei perioade.
A mai fost apoi întîlnirea providenţială cu idolul fotbalului mondial Ferenc Puskas, care a avut loc cu ocazia meciului din cadrul Cupei Cupelor între “Ştiinţa” Cluj şi Atletico Madrid, dublă manşă disputată la 17.11 şi 15.12.1965. Puskas a jucat de 84 de ori pentru Ungaria, marcînd 83 de goluri şi de 4 ori pentru Spania. A fost campion olimpic în 1952 şi vice-campion al lumii în 1954, cu naţionala Ungariei. A jucat în Spania la Real Madrid, cu care a cîştigat 3 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni şi o Cupă Intercontinentală.
Într-un meci decisiv pentru calificarea echipei de juniori a României la campionatul european, am pierdut meciul cu Rusia, dar nu în teren, unde a fost 1-1 după o dublă manşă, ci la tragerea la sorţi efectuată prin aruncarea cu banul. În acea vreme, acest tip de departajare era unul des uzitat. M-a încercat un mare regret, mai ales că îmi petrecusem un an întreg în cantonamente, pentru a pregăti cum se cuvine această campanie de calificare, iar în meciul cu Rusia am fost autorul golului.
După acest meci am revenit la Cluj, unde am jucat meci de meci, cîştigîndu-mi definitiv tricoul de titular. În 1966 am intrat la “Medicină”, visul meu dintotdeauna devenind realitate.
– În iarna lui 1967 ai fost cu lotul naţional de tineret (antrenor Cornel Drăguşin) într-un turneu în Africa, timp de 5 săptămîni, în Congo, Camerun, Etiopia, Gabon. Ştiu că în afară de impactul cu un fotbal care de-abia păşea în lume sau clima cu care nu erai deloc obişnuit, ai şi cîteva amintiri picante, legate în principal de “prestaţia” lui Necula Răducanu…
– Da, Rică era o figură încă de pe atunci. Ţin minte că îi scria mereu mamei sale, dar cu destulă stîngăcie. De exemplu, într-una dintre vederile pe care le-a expediat de pe malul Oceanului Atlantic, el a scris: “Salutări de pe malul Oceanului Congo”, făcînd o confuzie pe care toată lumea, în fară de el, a sesizat-o. O altă “fază” memorabilă a făcut-o
într-o altă epistolă, adresată tot către mama sa, unde ca să nu se mai întrebuinţeze să-şi pună mintea la contribuţie, a decis să copieze fidel vederea pe care colegul nostru de cameră, Pîlcă, o scrisese deja. Ea suna cam aşa: “Îţi trimit cu drag cele mai bune gînduri din Africa. Stau în cameră cu Răducanu şi Anca, totul este foarte bine… ş.a.m.d”. Cu greu a înţeles de ce ne amuzam atît de copios, de-abia când i-am explicat că nu poate să locuiască în cameră cu el însuşi şi cu Anca.
– “Era” Teaşcă a făcut posibilă ascensiunea ta la lotul naţional de seniori. Cum a debutat Constantin Teaşcă, poreclit “Piticu’”, pe banca tehnică a “Universităţii”, în 1967?
– În prima fază, a dirijat o serie de jucători spre alte echipe. Au ajuns la C.F.R. Cluj mari sportivi, precum Tegean, M. Bretan, Szoke, iar la “Medicina” Cluj : Costin; Szabo, A1. Vasile, iar după perioada de pregătiri a renunţat chiar şi la Petru Emil şi Ivansuc (ajuns la I.S.C. Turzii). Dintre veterani rămăseseră R. Câmpeanu, Ringheanu, Adam şi Neşu, toţi născuţi în jurul anului 1940. Urma apoi tronsonul “tineret”, reprezentat de Musteţea, Lica, Mihăilă, Creţu, Fanea Lazăr, Codrea, Şoptereanu, Uţu Moldovan. Între aceste două categorii mă situam eu, care ca şi vârstă eram mult mai aproape de cei tineri, dar apucasem totuşi să joc aproape trei ani şi lîngă cei consacraţi. Teaşcă a dat un suflu nou echipei, instituind reguli dure, în cadrul cărora cele două antrenamente pe zi deveniseră obligatorii. Promovînd un regim profesionist în tot ceea ce întreprindea, el a reuşit să ne mobilizeze în aşa fel încît aderam necondiţionat la ideile sale, simţindu-ne mereu motivaţi. Emulaţia şi spiritul concurenţial pe care ni l-a insuflat a făcut ca mulţi dintre noi să aspire la loturile naţionale, lucru cvasiinterzis pînă atunci fotbaliştilor clujeni.
De prezenţa lui Teaşcă la Cluj se leagă şi o serie de măsuri care au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Dintre acestea se pot enumera aici paturile pliante din cabine, instalaţia de ozonificare, sauna, bazinul şi alte facilităţi, de care pînă atunci nu beneficiasem. Bineînţeles că toate aceste realizări au fost posibile şi datorită domnului Titus Lucaciu, un om cu nişte calităţi manageriale de invidiat.
În acea perioadă, Teaşcă era antrenor coordonator al tuturor loturilor României şi poate că acesta a fost norocul meu, pentru că m-am trezit convocat la lotul mare, unde am şi debutat într-un meci contra Israelului (titulatura reprezentativelor era Bucureşti contra Tel-Aviv). Am cîştigat cu 2-l, fiind coleg în linia de mijloc cu Radu Nunweiller şi Cornel Dinu. Dintre ceilalţi coechipieri îi pot aminti pe Barbu, Oblemenco, Kiss, Strîmbeanu, Marcu.
Voi insista puţin asupra modului în care acest mare antrenor a influenţat pozitiv fotbalul românesc din acea vreme, subliniind că datorită faptului că a lucrat şi în provincie, el a adus în prim-planul loturilor naţionale jucători deosebit de valoroşi, care aveau să se impună mai apoi şi pe arena internaţională. Astfel au apărut un Domide, un Dembrovschi care, fără “ochiul” avizat al acestui mare tehnician, ar fi rămas probabil în afara lotului naţional.
Revenind la persoana mea, pot spune că imediat după acel fericit debut, a venit şi cel mai sumbru episod din viaţa mea de sportiv, cel constituit de o accidentare teribilă, survenită la un meci de campionat, în octombrie 1967, cînd m-am ciocnit cu colegul meu de echipă, Creţu.
Cum te-ai recuperat?
– Da, o iarnă întreagă a durat recuperarea, iar după circa 6 luni am revenit în prima echipă a “Universităţii”. După încă 6 luni am redebutat la lotul naţional al României, realizînd unul dintre cele mai spectaculoase “come-back”-uri din fotbalul acelor ani. Ţin minte că alergam frecvent pînă în Dealul Feleacului şi înapoi, muncind zilnic pentru refacerea condiţiei fizice. După ce am fost folosit ca fundaş dreapta în prima perioadă Teaşcă, cîştigîndu-mi chiar porecla de Fachetti II, în cea de-a doua, după revenirea la lotul naţional, am fost utilizat în linia de mijloc.
În campionatul 1967-1968 am obţinut, cu Teaşcă la “timona” echipei clujene, victorii memorabile, precum 4-2 contra lui Dinamo la Bucureşti (Adam înscriind toate cele 4 goluri) şi 5-0 la Cluj ( Adam 3 goluri). Echipa Dinamo juca în componenţa: Datcu-Popa, Stoenescu, Dinu, Ştefan – Gergely, Sălceanu Pîrcălab (Lucescu), Naghi, Dumitrache, Haidu, adică numai vedete una şi una. Echipa noastră la acel meci a fost: Ringheanu – Codrea, Pexa, Neşu, Creţu – Anca, Anghelescu – Musteţea, Oprea, Adam, Coman. Nu lipseau din teren nici alţi jucători pe care Teaşcă ştia să îi rotească în funcţie de tactica care trebuia abordată la fiecare meci în parte. Astfel că “U” avea în permanenţă posturile de titular dublate, oricare dintre noi putîndu-ne suplini unul pe celălalt. Portarii erau Ringheanu, Moldovan şi Ştefan. Fundaşii, fie că se numeau Codrea, Pexa, Câmpeanu, Solomon, Şoptereanu sau Poraczki, dădeau acelaşi bun randament.
Linia de mijloc îi cuprindea în lot pe Stîncel, Anca, Anghelescu, Mureşan, Mocanu, Penzes. Atacul era reprezentat de Uifăleanu, Mihăilă, Musteţea, Oprea, Popa, Buzgău, Adam, Coman, Munteanu I, Barbu, cu toţii buni realizatori. Eram o echipă bine articulată, frumoasă, care cel puţin pe teren propriu era greu de învins.
După turul campionatului 1968-1969, Teaşcă a plecat, iar echipa condusă de A. Sepci a terminat pe locul 8. Campionatul 1969-1970, cu antrenorul Ştefan Cîrjan la conducere, “U” îl încheie pe locul 11. În tot acest timp am reintrat în vederile selecţionerului echipei naţionale, Angelo Niculescu, care m-a solicitat la multe acţiuni ale lotului României. În perioada 1968-1973, cu mici intermitenţe, am făcut parte din lotul naţional, participînd la meciuri amicale, precum şi la campanii de calificare pentru campionate mondiale şi europene.
xxxxxxxxxxxxxxx
Ajunge pentru azi, prieteni. Despre Wembley și restul, în episodul următor, de acord?
–
1 comment
Excelent! Mi-ai facut ziua mai frumoasa cu materialul de mai sus. Astept cu interes si restul episoadelor. Felicitari!