Dinu Mititeanu a împlinit 43 de ani… de la prima legare în coardă

Pe munte vin mulţi oameni, în general tineri. Puţini însă rămân îndrăgostiţi de înălţimi pentru toată viaţa. Printre aceştia se numără şi clujeanul Dinu Mititeanu, cel care în urmă cu doar 43 de ani se lega pentru prima oară în coardă la baza traseului Şcoala Turdeană din Cheile Turzii. Când l-am sunat ca să-l felicit, aşa cum fac de fiecare dată de când am aflat despre această aniversare, am reuşit să mai aflu câteva amănunte pe care, cu acceptul prietenului meu, vreau să vi le spun şi dumneavoastră.

Marlene Mititeanu împreună cu Nero pe vârful Moldoveanu în ziua de Paşte a anului 2008

Umblasem mult pe munte, prin Piatra Craiului, şi simţeam nevoia să mă leg în coardă, îmi povesteşte Dinu. Pe acolo îl văzusem pe Mircea Florian, care avea cu el o sfoară, pe care nu ştia s-o folosească.

Atunci m-am hotărât să învăţ câteva noţiuni elementare ale alpinismului. Dar nu ştiam de la cine? Eu credeam că numai pe la Buşteni aş putea întâlni un alpinist.

Tăul Roşiile din Munţii Parâng

Toamna, când au început cursurile, unul dintre studenţi, Valeriu Enăşel zis Rică, mi-a spus că a fost prin Retezat şi mi-a promis că-mi aduce să văd nişte poze. Printre fotografiile din Retezat am văzut şi unele din Cheile Turzii, cu el legat în coardă.
–    Faci alpinism?, îl întreb eu.
–    Da, în Cheile Turzii.
–    Cum, cu cine?
–    Cu nişte alpinişti din Cluj
–    Sunt alpinişti în Cluj?
–    Da, vă interesează?
–    Mă interesează să învăţ nişte noţiuni elementare: cum se face un rapel, un nod…
–    No, gata, mergem la stâncă!, îmi spune el bucuros.

Fiindcă toamna era aproape trecută şi iarna bătea la uşă, am amânat pe primăvara următoare ieşirea proiectată.

În Bucegi, pe Valea Cerbului

Când, în sfârşit, am ajuns la baza traseului – era 7 aprilie 1968 – m-am legat în coardă şi în câteva secunde am fost sus, în prima regruparea, unde Valeriu Enăşel, care urcase cap de coardă, mă asigura la piton. Văzând cât de rapid am venit, a făcut nişte ochi cât cepele! I-am explicat că mai făcusem aşa ceva, dar nelegat în coardă, cu frică să nu scap la vale.
–    Acum dacă m-ai legat şi mi-ai spus că rămân atârnat dacă pic, dacă m-ai fixat acolo de piton, nu mai mi-e teamă şi atunci mi-am permis să urc repede!

După aceea, când m-am dus în Scoruş, m-au lăsat degetele. Aveam braţele subţiri!
–    Nu trebuie să ai muşchi cu lopata, ca halterofilii, dar aia pe care-i ai trebuie să fie aţă, să fie fibră, îmi spuse Rică.
Atunci m-am apucat de flotări, de tracţiuni, ca să am rezistenţă şi să mă ţină degetele. Apoi am ieşit aproape în fiecare duminică, împreună, la căţărat.

Rapel

–    Unde sunt alpiniştii despre care mi-ai vorbit?, l-am întrebat după un timp.
–    A, sunt pasionaţi şi de schi şi până mai găsesc un petec de zăpadă tot acolo se duc, dar vor apărea în curând.
Într-adevăr, în luna mai au apărut Vali Crăciun şi Miki Gyöngyösi. Rică era în anul VI. Şi-a dat licenţa şi a plecat din Cluj. Din păcate, a murit la un an şi jumătate după aceea.

Despre acest trist eveniment, Dinu scrie, printre altele, pe blogul personal aici:
Îmi amintesc că bunica spunea: „Dumnezeu îi cheamă la el pe cei buni, pe cei care-i sunt dragi”. Aşa a fost şi cu timişoreanul Rică. L-a răpit o moarte stupidã, la nici doi ani de la absolvirea facultăţii, prin complicaţii cerebrale ale unei gripe dusă pe picioare de acest munte de om. A fost polisportiv, iubitor de frumos, de poezie, de muzică simfonică, dar şi de muzică oferită de harfele muntelui sau pur şi simplu de linişte, acea melodie de care ne este cel mai tare dor în „cetăţile” noastre moderne.

De atunci anii au trecut în cascadă dar Dinu, într-o continuă căutare a tinereţii (aici), merge pe munte, scrie şi mai ales ajută generaţii şi generaţii de tineri să înveţe să iubească şi să respecte muntele.

Despre cum l-am cunoscut pe Dinu Mititeanu, căruia îi port un deosebit respect, poate o să vă spun câteva vorbe altădată, într-o altă postare. Azi vreau să închei cu o urare pe care el o iubeşte în mod deosebit: La Mulţi Ani! şi La Mulţi Munţi!, Dinule, şi să adaug: împreună cu draga ta Marlene!

P.S. Celor care nu-l cunosc, sau îl cunosc mai puţin pe Dinu Mititeanu, le recomand ca până când îl voi convinge să-şi scrie amintirile, să-i citească blogul, o adevărată carte online frumos ilustrată aici.

P.P.S. Fotografiile sunt din arhiva personală a familiei Dinu şi Marlene Mititeanu. Ele au însoţit, de-a lungul timpului, articole publicate în România pitorească.