Caligula, sau scurt tratat despre sclavia tiranului

Foto: Biro Istvan

Tiranul crede că este cel mai liber om din împărăţia sa. Însă oricare din supuşii săi e mai liber decât tiranul.

Tiranul e, de fapt, prizonierul tiranizaţilor săi.

Tiranul nu are nevoie de mulţi complici pentru a-şi instaura opresiunea. Numărul terorizaţilor e totdeauna mult superior celui al terorizanţilor.

În cele mai multe cazuri, oamenii îşi dezbracă de bună voie, ba chiar cântând, cămaşa libertăţii şi îmbracă, veseli, hainele sclaviei.

Sunt câteva postulate aproape axiomatice. Exemple care să le ilustreze găseşti la tot pasul. Unele se recunosc fără dificultate în imaginile oferite de montarea lui Mihai Măniuţiu cu „Caligula” de Albert Camus, de la Teatrul Maghiar.

Piesa e un bun exemplu de recit cu oarecare încărcătură istorică, pe care scriitorul îl preia şi-l modelează conform intenţiilor sale. Vine apoi un regizor cu un limbaj şi o viziune foarte „ale sale” cum este Mihai Măniuţiu, care continuă procesul de transformare, potrivit acelei viziuni mai înainte amintite.

Rezultă un produs care nu mai are nici o legătură cu faptul istoric, dar care demonstrează forţa teatrului de a fi altceva decât textul dramatic de la care porneşte. Anistoricitatea spectacolului îi face mesajul mai actual şi mai puţin perisabil, în cazul de faţă.

De ani de zile, în Cluj circulă butada după care cel mai bun teatru românesc este Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Noul spectacol nu face decât să confirme: trupa maghiară reprezintă un ansamblu omogen compus din „jucători” de valoare. Ei pot juca aproximativ orice, şi numai de la bine în sus. Să amintim distribuţia, egal meritorie: Dimény Áron, Kézdi Imola, Molnár Levente, Bodolai Balázs, Váta Loránd, Sinkó Ferenc, Keresztes Sándor, Salat Lehel, Szűcs Ervin, Orbán Attila, Köllő Csongor, Balla Szabolcs, Kántor Melinda.

O menţiune specială merită Molnár Levente în rolul Helicon, cu o prestaţie frenetică, dar nelipsită de contrapunct. Pe alocuri, performanţele sale acrobatice duc cu gândul la Fabrica Actorului Excentric (FEKS) în mare vogă în perioada de aur a culturii sovietice (1918- 1927).

Regizorul Mihai Măniuţiu şi-a început parcursul prin abordări intrând în profunzimea textului, bunăoară „Arden din Faversham” (1987), „Antoniu şi Cleopatra” (1988) sau „Richard al III-lea” (1993). A continuat cu o etapă a imaginilor expresive, marcată de capodopere precum „Electra” (2004) sau „Cântarea cântărilor” (2007, la acelaşi Teatru Maghiar). De o oarecare vreme, cel puţin de la „Cântecul Lebedei” (2010, Teatrul din Arad), acesta pare să se întoarcă spre origini, dacă n-ar fi vorba de tripleta dialectică teză- antiteză- sinteză. Regizorul nu renunţă la forţa imaginilor, la cercetările în domeniul teatrului ca ritual (muzica arhaică, recursul la măşti, posturi, pariul pus pe expresivitatea limbajului corporal etc.). „Caligula” demarează mai greu, prinde să facă mai greu contactul afectiv cu personajele, cu povestea, cu montarea. Mai puţină emoţie în favoarea unui plus de raţiune, o opţiune regizorală perfect legitimă, ca şi cele dinainte.

Cam 40% din spectacol stă în scenografia lui Adrian Damian. Un tobogan întortocheat precum căile tiranului în plan secund, un şir de stâlpi ca în preistoricele „căii ale morţilor” în planul apropiat, eşafodul cu funii de spânzurătoare înrădăcinându-se în pământ, scrânciobul dezaxat, un peisaj decrepit, dezarticulat, dau nota dominantă a montării. De menţionat că Adrian Damian este un produs al şcolii de teatru clujene, absolvent al celebrei (dar nu atât cât ar trebui) promoţii 2008 (clasa Miklos Bács). Încă din facultate, au rămas de pomină scenografiile realizate împreună cu colegul său Tudor Lucanu la spectacolele de semestru cu „Hamlet”, „Hedda Gabler” „West Side Story” sau „Biloxi Blues”.  Prin „Caligula” Adrian Damian debutează cu adevărat ca scenograf profesionist, şi o face în stil mare.

O notă aparte merită muzica spectacolului. Mihai Ursachi a pornit de la o hore moroşenească (bocet?) de pe Mara, ajungând la o ilustraţie muzicală obsedantă, tensionată, care-ţi rămâne şi-ţi bântuie memoria.

„Caligula” poate fi rezumat ca un spectacol care te îndeamnă să gândeşti şi-ţi deschide pofta pentru conexiuni dintre cele mai neaşteptate. Oricum, un spectacol pe care Zentrokult îl recomandă fără nici o strângere de inimă.

Horațiu Damian
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
4.129 citiri

1 comment to Caligula, sau scurt tratat despre sclavia tiranului

Leave a Reply