Memoria unui phoenix

Din fericire există pe lume şi alte evenimente decât derbiul orgoliilor provinciale, CFR – „U” Cluj.

Unele s-ar cuveni să primească mai multă atenţie din partea noastră, dar e bine pur şi simplu că au loc.

Bela Kamocsa face parte din prima generaţie „Phoenix”, ca basist. Istoria lui personală se leagă de piesele „beat” ale timişorenilor: „Hei, tramvai!”, „Canarul”, „Ar vrea un eschimos”, „Lumina zorilor”, „Culegătorul de melci” etc.. După 1970 a părăsit formaţia în favoarea jazz-ului. Se numără printre iniţiatorii fenomenului Gărâna.

În ultimul an de viaţă, un nepot de-al său, Tinu Pârvulescu, venit tocmai din America, are inspiraţia să-l provoace la confesiuni. Rezultă cartea de care voi scrie mai jos- „Blues de Timişoara”.

Profesorul Ovidiu Pecican deplângea, cu ocazia lansării clujene, seceta de cărţi scrise de cei care au cunoscut fenomenul rock/ jazz românesc din interior. Numai Alexandru Andrieş sau Nicu Covaci au scris ca oameni conectaţi la fenomen. L-aş adăuga aici pe Doru Ionescu şi al său „Timp al chitarelor electrice”. Chiar şi aşa, lista rămâne tot anemică.

Nicu Covaci ne-a dat „Phoenix, însă eu”. Dincolo de accesele egocentrice, e un volum bine scris, incisiv, cu nerv. E o cinste pentru literatura noastră şi rămâne ca o mărturie modernă despre „Romanian sixties & seventies”. Din punctul meu de vedere, se găseşte pe aceeaşi treaptă cu fenomenalul „Hendrix” de John McDermott şi Eddie Kramer.

Şi acum-„Blues de Timişoara”. Cu totul altceva, ca stil, ca abordare, ca mod de a privi realitatea. Poţi să-l caracterizezi ca un volum de notaţii fugare, cu plusurile şi minusurile unui asemenea demers. Dar o lectură la fel de antrenantă ca şi opusul „covacian”.

Cărţile phoenicşilor (două până acum) au darul de a-ţi stârni plăcerea lecturii. Îţi comunică o stare de bine, te conectează la atmosfera de altădată, te învăluie şi-ţi dezvăluie în acelaşi timp. Din cartea lui Kamo (numele-cod sub care era cunoscut Bela Kamocsa) afli despre fenomenul Phoenix din alt unghi, cu amănunte care-ţi confirmă că nu a fost doar o chestiune de „eu”, ci de grup şi de team work.

Citind cartea am aflat, pentru prima dată, amănunte despre celebra, dar neascultata operă rock „Omul 36/ 80”, din care a supravieţuit, pe un raft de TVR, doar piesa „Culegătorul de melci”. În paranteză: sper că odată şi odată se va scrie istoria operelor rock româneşti şi a spectacolelor conceptuale, de la „Sinesteziile” lui Liviu Tudan, trecând prin „Karma Kali Iuga” şi „Decameronul focului alb” compuse de Dorin Liviu Zaharia, „Puterea muzicii”- Roşu şi Negru& Progresiv TM, „Cei ce ne-au dat nume” (versiunea dublu disc) „Meşterul Manole”, „Cantafabule”-Phoenix, „Zamolxe”- Sfinx (a existat sau nu versiunea dublu disc?) etc. Şi, de ce nu, să le vedem în spectacole.

Kamo povesteşte cu folos despre fenomenul jazz-istic Sibiu, despre începuturile Festivalului care l-a detronat (Gărâna), despre cenuşii ani ’80, despre condiţia de freelancer muzical în comunism, despre ce a văzut el la Revoluţia din decembrie. Nu se ruşinează de copilăria muncitorească, nu e un anticomunist ipocrit, cum s-au prăsit legiune după ’90.

Un alt merit al cărţii îl constituie fotografiile, în locaţii nevăzute până acum („Phoenix” la clubul Lola, pe vremea când se mai numeau „Sfinţii”; apoi la redecorata sală „Lira) sau cu obiective devenite „monument”, cum e „şura de jazz” de la Brebu. Bela Kamocsa aminteşte de fotografii superbe făcute Phoenix-ului în anii ’60 de clubul fotografic CFR Timişoara. Nu pot decât să sper că s-au păstrat şi le voi putea vedea odată strânse într-un album.

Kamo cel din carte privilegiază notaţiile fugare, spontane, acide şi spirituale. „Se preumblau destul de mulţi comunişti italieni prin ţară în acea vreme. Ironic, italienii s-au întors şi după 1989, reprezentând, de astă dată, spiritul capitalist”. Despre farmecul concertelor la ţară: „Ciombe, care făcea pe prezentatorul, s-a adresat publicului cu „Dragi ţărani şi lăptărese.” N-am făcut ravagii în rândul proletariatului agricol.” Despre apariţia formaţiei Phoenix în film: „Poate se bucurau şi autorităţile- având în vedere că eram filmaţi închişi în celulă.” Un portret al lui Valentin Ceauşescu la un concert al formaţiei: „Odraslă de proletar, era proaspăt întors de la Oxford şi arăta mai hippy ca noi, fiind îmbrăcat şi informat direct de la sursă. Cine ştie, poate-i văzuse pe Beatles sau pe Cream live?”

Nu-şi cruţă colegii: „se mai încerca formula free jazz- Harry Tavitian- care era mai mult free decât jazz”. Revoluţia culturală din 1971 şi imperativul de a cânta numai în româneşte dădea naştere la momente de dadaism muzical: „în locul englezescului „black magic woman” cântam „medicul negru de femei” iar în loc de „autumn leaves” fredonam „îmi pleacă frunzele călare.”

Când citeam „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” m-a frapat seriozitatea, răbdarea şi temeinicia ce răzbătea din scrierea lui Murakami. Acelaşi sentiment îl am citind mărturia lui Bela Kamocsa: nu aruncă vorbe-n vânt, nimic nu e de mântuială şi tot ce comunică poartă pecetea temeliei solide, a lucrului bine făcut. De aceea, închei aceste rânduri cu două citate din carte, cu menţiunea că puţine analize ale trecutului recent surprind atât de bine realitatea:

„Adevăratul rău social comis de regimul Ceauşescu e faptul că a produs generaţii de indivizi aşa-zis isteţi, înzestraţi cu acel dar civic de a face distincţie între crezul lor moral şi comportamentul lor public. Ironia e că posesorii acestei şmecherii cred că, prin dubla lor personalitate, au păcălit regimul (cum, de altfel, mai cred că îl păcălesc şi azi). În fapt, este sistemul care i-a păcălit pe ei. Partidul n-avea nevoie de marxişti fanatici, de oameni care să moară pentru ideile stângii revoluţionare, ci de exact aceşti indivizi frânţi la mijloc, aceşti isteţi iluzorii, programaţi la compromis şi, mai ales, la raţionalizarea lui. Prin această schizofrenie civică, regimul lui Ceauşescu s-a perpetuat aproape neschimbat după 1989, ridiculizând ideea de revoluţie.”

Şi încă un citat, ca dovadă că artiştii nu sunt tot timpul cu capul în nori:

„Ca România să se schimbe cu adevărat, ceea ce însă nu s-a întâmplat, trebuia ca această generaţie de oameni compromişi moral să facă un pas înapoi şi să fie înlocuită de o generaţie nouă, care încă nu avusese şansa să muşte din fructul complicităţii. Acestei noi generaţii i s-a blocat însă accesul la putere, aşa că a crescut şi ea în instituţii care au conservat vechile năravuri, iar încruntarea de pe feţele ei e tot mai greu de distins de cea a predecesorilor.”

Sic dixit magister Kamo, despre vremuri când roze, când albastre. Pe scurt: „Blues de Timişoara”.

Horațiu Damian
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
4.067 citiri

3 comments to Memoria unui phoenix

  • horatiu, trecind peste amaraciunea care răzbate oarecum din materialul tău (cu siguranță că mulți nu știu cine a fost kamocsa iar alții nu știu că a murit, d-apoi despre carte), mi-ai făcut o mare bucurie readucîndu-l în atenție pe acest mare muzician.
    notă: sînt sigur că nu a fost dublu-disc la sfinx-zamolxe, pentru că era discul pe care îl știam pe de rost

  • horatiu

    Ideea e că s-a emis o asemenea ipoteză în anii trecuţi, dar nimeni nu a lămurit-o chiar cu cei împricinaţi. Asta porneşte şi de la aspectul oarecum ciudat al LP ului în discuţie- doar 9 piese. Ştiu că atunci când l-am ascultat prima oară, mi-a dat o senzaţie de “prea puţin, prea repede” faţă de cât de lucrate erau piesele. Probabil că e o legendă urbană, dar cine ştie? 🙂
    Oricum, recomand carte cu căldură.

  • […]  http://www.ovidiublag.ro/2011/04/memoria-unui-phoenix/ un articol de Horaţiu Damian  Publicat în: […]

Leave a Reply