O plimbare prin Cluj e întotdeauna o plăcere. Un distonocalm merită, totuși, să ai în geantă

“M-am dat cu mașina” azi de numa-numa. Hai să vă povestesc.

Plec din Gheorgheni.

Pe varianta aceea unde la un moment dat ziceau că nu mai circulă basculante și TIR-uri, no, acuma circulă. În plus, unii sparg șoseaua. De la Lidl în jos, dar și de la Lidl în sus, deci practic cam în 3 locuri. Niște muncitori țin table roșii și verzi în mînă și ne dirijează pe noi, pe ăștialalți, în trafic. Muncitorii mai fumează o țigară și cred că rîd în gîndul lor de noi, de ăștialalți, care ne ambiționăm să ajungem undeva pe un drum pe care îl credeam a fi drept. Ajung pe Observator, parcurg strada anevoie, pentru că la sensul acela giratoriu din dreptul spitalului de Recuperare (pus acolo pentru fluidizarea traficului, mă gîndesc) se crează mereu dopuri de circulație (semn că nu se fluidizează nimic ci mai degrabă se îngheață ceva).

Pe cealaltă variantă, Zorilor-Mănăștur faci cam 10 minute pînă cînd ieși pe Cîmpului. Eu am fost șmecher și nu am luat-o pe Cîmpului, știind că pe acolo îți mai trebuie vreo 10 minute pînă să ieși pe Calea Mănăștur. Eu oricum aveam de mers spre Grigorescu, și mi-am zis să o iau spre Baza Unirea (acolo trebuia să las un pachet).

No bun. Să mai respirăm. Că și de scris e greu, d-apoi de circulat.

Pe strada Primăvării am văzut un tramvai. Stînd. Un tramvai nou stînd (așa s-ar putea numi tabloul-replică al celebrului Cosași odihnindu-se, de Camil Ressu). Și eu, circulînd, am avut mari dubii cînd am văzut un tramvai nou stînd. Cînd m-am apropiat am văzut concetățeni de ai mei, la volanul mașinii, cum încetineau cînd ajungeau în dreptul tramvaiului stînd, holbîndu-se la aceasta, la tramvai. Alți concetățeni de-ai mei, care mai văzuseră probabil tramvaie la viața lor, claxonau. Era semnul clar că îi enervează ăștialalați, cei care încetineau coloana de mașini pentru că se holbau la tramvaiul stînd.

Cumva am ajuns spre capătul străzii Primăverii. No, acolo, e foarte complicat să ajungi la Baza Unirii, pentru că se circulă doar pe un fir, așa că nu am mai lăsat eu nimic nicăieri și am luat-o pe varianta înspre Grigorescu, unde aveam treabă.

Am lăsat ceva la studio și am luat-o spre Someșeni, cum ar veni. Am urcat pe Tăietura Turcului, stradă care, așa cum îi spune și numele, nu poate fi întreagă. La mijlocul pantei cineva sapă ceva, așa că se circulă iar după semnele plictisite ale unui muncitor cu table din alea roșii și verzi. Cred că se distrează bine omul. Dă drumul într-un sens sau în altul cum vrea el, cred că își bate joc de ăia care urcă, în special, deși cred că ar trebui să-și bată joc de ăștia care coborîm. Dar, mă rog, nu e treaba mea.

Ajungi cumva la bază, pe-acolo pe unde e bariera, o iei la stînga, spre Baciu cum ar veni, și acolo niște muncitori, da, ați ghicit, sapă niște gropi. Sapă niște gropi mari, foarte mari, au și pus semn de interzis, deci trebuie musai să o iei la dreapta ca să ajungi în strada principală, aia care duce spre gară.

Cumva-cumva am ajuns la gară. Acolo nu se pune deranjul, că eram preavizat. Nu se poate lucra altfel, am înțeles. Am ajuns pe strada mea preferată, pe Oașului. No, acolo nu trebuie să sape nimeni, că e gata săpat. Și asta de mulți ani. Aici, pe Oașului, e Dumnezeu pe Pămînt. Aici prost trebuie să fii să nu dai într-o groapă, sincer. E Mercedesul gropilor, practic.

Am ajuns la intersecția aia cu Terapia, am luat-o la dreapta. La mijlocul podului e un crater. Niște muncitori sapă o groapă. Da o groapă mare, mare de tot. Lungă cam de 15 metri, lată cam de 2 metri și adîncă de vreo 4 metri. Cred că se caută urmele geto-dacilor, aici nu cred că e vorba despre vreo conductă, aici e artă pură. E o groapă cît China, cum ar veni. Și niște muncitori, desigur, dar fără cartonașe verzi și roșii, că aici e clar, se vede că e o problemă. O problemă pe care nu cred că o vor rezolva săptămîna aceasta, e prea complicat…

Ce ziceți, mai rezistați?

Și să citești o poveste din asta e plictisitor. Și nu doar din cauza stilului autorului, desigur.

Așa. Unde am ajuns?

A, da, pe Plevnei. Aici e trafic mișto de tot. TIR-uri, basculante din alea care lasă pe carosabil un pic de ciment, de fulgi, de rumeguș, de ce vreți voi. E recomandabil să aveți apă la ștergătoare, trebuie folosite des de tot, pe viteză mare.

Hopa, că am ajuns în Someșeni. Incredibil cum a trecut vremea. Așa e cînd vezi “peisage”, e mult mai plăcut. Bine, un picuț de praf să fi tot înghițit, dar așa e cînd se sapă, mai iese și praf, nu?

La ceas nu m-am uitat. Hai să zicem că am făcut o oră, o oră jumate. Vi se pare mult? Mie nu. Bine că am prins șoseaua liberă, unda verde, zona verde, stele verzi.

Așa m-a și întrebat prietenul la care am ajuns în Someșeni:

-No, ai ajuns?

Era ca un fel de recunoaștere a acestei încercări temerare, aceea de a ajunge în locul în care ți-ai propus să ajungi. E o chestiune ce ține deja de metafizică, de cunoaștere, de artă, de magie: să pleci de undeva și să reușești să și ajungi altundeva.

Să știți că o să mai încerc experiențe din acestea, e chiar interesant, îmi dă așa, o stare…

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
9.997 citiri

2 comments to O plimbare prin Cluj e întotdeauna o plăcere. Un distonocalm merită, totuși, să ai în geantă

Leave a Reply