Ce sentiment ciudat…
Îmi era oarecum dor de rateurile celor de la UPC…
Deja îi privesc cu înțelegere pe cei de la UPC. Știu, și ei sînt oameni, se mai întîmplă. Parcă și văd cum ar fi dacă aș suna: faza cu robotul, formați, apăsați, așteptați, ascultați, e noapte, e ploaie, operatorul e ocupat, știți cum e, cînd plouă se mai întîmplă, cînd bate vîntul se mai întîmplă, din cînd în cînd se mai întîmplă…
Acum cîteva luni am dat de un om adevărat, nu de un robot, și i-am zis că nu mai merge chestia asta digitală, nu merge decît ailaltă, cea analogică. Și mi-a zis că e o defecțiune în tot cartierul. Domnule, i-am zis, nu e nici o defecțiune, că am două măgăoaie din alea, și una merge. Cealaltă stă, deci nu e pe bază de defecțiune în tot cartierul. Dar omul o ținea pe aia cu defecțiunea în tot cartierul și pace.
De aia zic. Mi-s dragi deja. Sînt ai mei. oarecum. E ca și cum aș avea un copil care mai ia cîte un 4 la școală. Îl cert un pic, dar înțeleg, că e al meu, ce naiba…
Așa și acum. E 12 noaptea, stau pe Mezzo, mai îngheață imaginea, mai dispare, no, se mai întîmplă, oameni sîntem. Dacă aș suna acum sigur mi-ar spună ăla (că imaginație au, nu-i vorbă): culcă-te, omule, lasă că poate o să meargă mîine.
Chiar așa: televizor îmi trebuie mie?
2 comentarii
Fericitule! La noi au scos Mezzo din grilă. Deh! ceterele sunt la mare căutare în Bistrița. 🙂
da, sa ne culcam.
apropo, vezi ca tu tre sa dai o cafea, ca am batut la cupa davis…