Azi e ziua Evei Zorgo Raduly. Iarăși am deschis cutiuța cu interviurile…

Eva Zorgo, prima din dreapta

Acum mai bine de 10 ani am scris și despre Eva Zorgo. Vă las să citiți, cu scuze pentru lungimea materialului și pentru unele stîngăcii, pe care nu le-am corectat. Important mi se pare să vă las să citiți cîte ceva despre un sport despre care se scrie foarte rar. Dar și despre o sportivă…rară. O mare personalitate a sportului românesc.

Data naşterii: 23.10.1954, Cluj-Napoca

Zodia            –  Scorpion

Înălţime        –  1,77 m

Studii:

–  Liceul nr. 11 – actualul “Báthory” – Cluj-Napoca

– Facultatea de Istorie-Filosofie Cluj, secţie Psihologie, promoţia 1977;

– Institutul de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, promoţia 1982.

Activitate sportivă :

  • a cucerit 12 titluri naţionale de juniori I şi seniori în proba de suliţă;
  • a corectat de 14 ori recordul naţional;
  • triplă campioană balcanică – la juniori de 2 ori şi la seniori o dată;
  • locul 5 la Campionatul European de Atletism – Praga, 1978;
  • locul 5 la Campionatul Mondial de Atletism – Helsinki, 1983;
  • locul 1 la Universiada din Mexic, 1979;
  • locul 3 la Universiada din Italia, 1977;
  • locul 1 în finala A din cadrul Cupei Europei la Atletism, Torino 1979;
  • locul 2 în finala A din cadrul Cupei Mondiale la Atletism, Montreal 1979;
  • a fost finalistă la 3 ediţii ale Olimpiadelor, respectiv München 1972, Montreal   1976, Moscova 1980;
  • ultimul său record naţional în proba de suliţă, 68,80 m, a rezistat din 1980 pînă în   1998;
  • a participat la zeci de concursuri internaţionale de Grand-Prix;
  • în probele de veterani a cucerit locul 1 la Campionatul European de la Budapesta, categoria 35-40 de ani, precum şi locul 3 la Campionatul Mondial de la Turku – Finlanda, ambele în anul 1992;
  • a concurat pentru CSS Cluj, CSS Oneşti şi Universitatea Cluj, între 1973-1986;
  • este prezentă în Cartea Omagială a Federaţiei Române de Atletism;
  • posesoare a Diplomei de Merit acordată de acelaşi for de specialitate.

Activitate profesională:

  • membră a Biroului Federaţiei Române de Atletism, din 1993;
  • preşedinta Comisiei Judeţene de Atletism Cluj, din 1992;
  • logoped şi psiholog şcolar la Liceul “Bathory Istvan”, Cluj din 1990;
  • profesor de psihologie şi pedagogie la Liceul “Apaczai” Cluj 1992-1996;
  • profesor de psihologie la Şcoala Postliceală Reformată Cluj;
  • lector asociat, din 1992, la Universitatea “Babeş-Bolyai”, unde predă logopedia, psihologia educaţională, metodica şi practica pedagogică, psihologia sporturilor;
  • din 1998 este vicepreşedintele Asociaţiei Române de Educaţie pentru Sănătate;
  • posesoare a gradului I didactic, din 1989;
  • doctorand la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj, 1994-2001;
  • cursantă la diferite programe de educaţie pentru sănătate desfăşurate la Budapesta şi Debrecin;
  • absolventă a cursului de terapia familiei, promoţia 2001;
  • absolventă a cursului de formarea formatorilor în rezolvarea conflictelor interetnice, Slovacia, 1999;
  • din 1997 este vicepreşedintele Asociaţiei Logopezilor din Transilvania;
  • din 1996 este preşedinta secţiei de psihologie a Asociaţiei Muzeului Transilvănean.

A publicat numeroase studii, cum ar fi:

– Maturitatea – imaturitatea şcolară, 1990;

– Învăţămînt fără stress – pedagogia Waldorf, 1991;

– Dislexia şi disgrafia – tulburări de învăţare specifice ale sfîrşitului de secol, 1993;

– Rolul sporturilor în dezvoltarea personalităţii tinerilor, 1997;

– Obiceiuri negative la adolescenţi – consumul de alcool şi fumat, 1997;

– Ghid pentru părinţi, 2000.

 

 

*** Atletă desăvîrşită, multiplă campioană naţională în anii ’70 în proba de suliţă, Eva Zörgö Ráduly este o personalitate complexă. Specialist psiholog şi logoped, ea continuă să sprijine mişcarea sportivă din Cluj şi din ţară, implicîndu-se efectiv în cadrul comisiei judeţene şi în cel al Biroului Federaţiei Române de Atletism. Din discuţiile pe care le-am purtat împreună pentru a putea da contur acestui material, am remarcat la Eva o dragoste fără margini pentru atletism, dar şi o inteligenţă remarcabilă. Această ultimă calitate a ajutat-o foarte mult atît în cariera sportivă, cît şi mai apoi, cînd a trebuit să ia unele decizii importante pentru viaţa sa. Cu un program zilnic infernal, în care alergătura la care este supusă joacă un rol primordial, ea reuşeşte şi azi să facă faţă tuturor rigorilor. Mulţi dintre cei ale căror destine s-au încrucişat sau chiar au depins de cel al Evei Zörgö îi poartă în suflet o adîncă recunoştinţă pentru tot ceea ce aceasta a întreprins pentru ei. Pentru o persoană care are în spate o carieră atletică de 20 de ani, precum şi o activitate prodigioasă pe tărîm ştiinţific, modestia şi larga disponibilitate pentru dialog de care a dat dovadă în acest interviu sînt la prima vedere şocante. La o analiză mai atentă însă, ele reprezintă apanajul normalităţii, la întîlnirea căreia am ajuns să intrăm la idei.

Veţi citi despre munca titanică depusă de o atletă şi de un om extraordinar, care a încercat, după abandonarea carierei sportive, să găsească explicaţii ştiinţifice pentru unele dintre ratările sale, să-şi folosească cunoştinţele din domeniul psihologic pentru a-i ajuta pe alţii să depăşească momentele dificile din sport şi viaţă.

După 1990, viaţa atletei Eva Zörgö-Raduly a intrat într-o nouă dinamică. Ea aleargă şi de data aceasta, la propriu, dar între diversele catedre ale facultăţilor la care predă, apoi înspre liceul la care activează ca logoped şi psiholog şcolar.  Dacă se constată faptul că nu şi-a îndeplinit întreaga normă de kilometri stabilită, atunci mai dă cîte o fugă la  un congres de specialitate în Ungaria, Slovacia sau oriunde altundeva prezenţa ei este necesară. Ca preşedintă a Comisiei Judeţene de Atletism Cluj se implică activ în munca deloc uşoară din acest domeniu, iar din calitatea de membru în Biroul Federaţiei Române de Atletism, răspunde practic de destinele acestui sport la nivel naţional. Vă daţi seama acum cît de greu mi-a fost să ţin pasul cu o profesionistă de acest calibru pentru a realiza materialul de faţă? Lăsînd gluma la o parte, vreau să remarc amabilitatea cu care marea campioană a răspuns tuturor întrebărilor, frenezia cu care a rememorat momentele cele mai semnificative ale carierei sale. Rezistenţa de care dă dovadă azi, în condiţiile în care are de suportat un program infernal, se datorează probabil şi vieţii sportive exemplare pe care a dus-o întotdeauna. Din tot ce am discutat împreună, răzbate dorinţa ei de a ajuta oamenii care traversează momente dificile. S-a angrenat într-un mecanism din care nu mai poate ieşi, avînd înrădăcinat adînc în conştiinţă faptul că menirea ei este aceea de a face bine.

 

 

 

 Vă lansez invitaţia de a începe discuţia noastră cu primii paşi pe care i-aţi făcut în alegerea carierei de atletă…

Are să vă mire puţin, dar primii paşi i-am făcut în burta mamei mele, în 1954, atunci cînd avea loc Campionatul Mondial de Fotbal, iar Ungaria juca finala. Ai mei ascultau meciul la radio, iar eu îmi făceam simţită prezenţa la fiecare fază mai importantă. Lăsînd gluma la o parte, pot spune că am fost o fire deosebit de activă, începînd încă din copilărie. Mă căţăram mereu în copaci, astfel că părinţii, în momentul cînd mă căutau pentru a mă chema în casă, priveau prima dată în sus. Această vitalitate ieşită din comun a fost remarcată în primii ani de şcoală, atunci cînd profesorul de educaţie fizică Hegheduş Alexandru m-a selecţionat la cercul de gimnastică. A fost un sport care m-a atras, dar din cauză că am crescut foarte repede, nu am mai putut face faţă. Am cochetat apoi cu handbalul, aici petrecîndu-se un episod uşor tragic, atunci cînd în cadrul unui antrenament am spart efectiv capul portarului advers, într-atît de puternic am aruncat la poartă. Mingea de oină o aruncam adesea peste gardul şcolii, aşa că aceste calităţi nu puteau fi trecute cu vederea de un ochi avizat. Antrenoarea Mira Gorgoi, astăzi antrenoare se repetă în Israel, a fost prima care m-a observat în cadrul campionatelor şcolare şi m-a selecţionat la CSS, unde, la nici un an de la legitimare, am cîştigat proba de ştafetă la campionatele naţionale de juniori. La Sighişoara, în 1968, am spulberat recordul naţional la aruncarea mingii de oină, aruncînd cu 5 m peste vechiul record.

Soţul Mirei, antrenor de gimnastică, a fost promovat la lotul naţional, la Oneşti, şi din acest motiv am concurat pentru CSS Oneşti, neputînd să mă despart de antrenoarea mea. Împreună cu buna mea prietenă, Mariana Nedelcu, campioană în proba de garduri, am plecat în această aventură, într-un oraş străin, la o vîrstă fragedă. Acolo am locuit împreună cu gimnastele, a fost o perioadă interesantă, dar după numai un trimestru m-am întors acasă, nemairezistînd departe de familie.

La Cluj, antrenorul Naghi Peter a fost cel care a sesizat primul talentul meu pentru probele de aruncări, mişcarea la aruncarea mingii de oină fiind una de azvîrlire, deosebită de toate celelalte tipuri de aruncări, proprie mai mult băieţilor. De aceea, trecerea spre suliţă s-a făcut firesc, fără mari eforturi din partea mea. Aruncările mele se bucurau de cîteva particularităţi care mă individualizau faţă de alte sportive, în sensul că eu eram o atletă subţire, nu mă bazam pe forţă, ci pe explozie. De asemenea, aptitudinile mele din probele de alergări şi sărituri mă făceau mult mai agilă şi mai plină de prospeţime faţă de colegele mele de la proba de suliţă.

-,În scurt timp aţi ajuns în atmosfera loturilor naţionale. Despre impactul cu această nouă ipostază ce ne puteţi spune?

-,La loturile naţionale mergeam împreună cu antrenorul meu Naghi Peter, în majoritatea deplasărilor din cadrul verii fiind cantonaţi la Predeal, acolo unde l-am cunoscut şi pe excelentul organizator, încă de pe atunci, domnul Nicolae Mărăşescu. M-am integrat relativ uşor, dintre numele de mari atleţi care îmi vin acum în minte şi cu care m-am înţeles bine putînd să amintesc aici pe cele ale lui Csaba Dozsa – înălţime, actualmente în Canada, Carol Corbu – triplusalt, Eleonora Monoranu – alergătoare la 100 şi 200 m plat, Szabo Tamas – sprinter, Argentina Menis – discobolă, colega mea de cameră.

Iarna era mai greu, pentru că, la aruncarea suliţei, zăpada era un serios impediment, astfel că numai eu ştiu cîţi copaci am tăiat pentru a simula mişcarea specifică acestei probe.

În 1972 am primit vestea excepţională că am fost selecţionată în lotul care urma să facă deplasarea la Olimpiada Jocurile Olimpice de la München. Totul s-a petrecut atît de rapid încît nici nu am avut timp să mă dezmeticesc. Eram mezina lotului şi parcă pluteam, într-atît eram de fericită. La stadion nu am avut probleme în a mă califica în finală, dar apoi emoţiile m-au copleşit. Asistenţa era undeva în jurul cifrei de 80.000 de spectatori, al căror freamăt m-a cam debusolat. Am reuşit o clasare onorabilă, locul 12, dar sunt sigură acum, peste ani, că fără acel trac de care am dat dovadă, altul ar fi fost deznodămîntul acelei finale.

La Cluj toată lumea a fost încîntată, eram o adevărată vedetă, tatăl meu, profesor universitar, era în culmea fericirii. Dînsul a fost mereu un perfecţionist şi suspecta tot ce era legat de preocupările mele sportive, dar prezenţa fiicei lui la un asemenea eveniment major ţin minte că l-a mulţumit pe deplin. M-am străduit ca şi mai apoi, în viaţă, să-i dau aceleaşi motive de mîndrie şi aş vrea să menţionez aici faptul că sportul nu mi-a afectat niciodată negativ rezultatele la învăţătură, ba dimpotrivă, m-a ajutat să-mi păstrez tonusul şi prospeţimea fizică. Demonstraţia că acest lucru este adevărat a venit odată cu terminarea facultăţii, pe care am absolvit-o cu nota 10, fiind şef de promoţie pe ţară.

Cum de aţi ales Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia Psihologie?

Dorinţa mea cea mai arzătoare era aceea de a urma Medicina, dar am realizat că era incompatibilă cu preocupările mele sportive, care necesitau multe deplasări, ce ar fi creat discontinuităţi în programul şcolar. Astfel că am ales Psihologia, o facultate apropiată ca profil de cea de Medicină, în sensul de a ajuta oamenii, de a-i vindeca. Admiterea a fost dură, cu o concurenţă de 12 pe loc, dar am intrat prima.

Pe tărîm sportiv ştiu că s-au întîmplat cîteva evenimente notabile înainte de următoarea Olimpiadă, cea de la Montreal…

Da, aşa este. În primul rînd am schimbat antrenorul, după ani buni de lucru cu Naghi Peter. Noul meu  tehnician se numea Alexandru Bizim, un om de altfel extraordinar, fost campion naţional la suliţă. A fost apoi schimbarea drastică a mediului, cantonamentul centralizat de la Bucureşti nepriindu-mi deloc. Nu în ultimul rînd, am acuzat supramotivarea la care am fost supusă, aproape toată lumea văzînd în mine posibila autoare a unei mari surprize

Iar la concursul propriu-zis, cum a fost?

Sub această stare de tensiune maximă, de stress permanent în care trăiam, am clacat, în sensul că deşi am terminat pe 10, mai bine decît la München, altele erau aşteptările… Aveam o mare problemă în a controla starea mea psihică în condiţii de mare solicitare, astfel că nu am făcut faţă. Această Olimpiadă m-a dărîmat efectiv, ţin minte că am refuzat să mai pun mîna pe suliţă timp de aproape 4 luni.

Tatăl meu a avut în această perioadă post-olimpică o influenţă deosebit de benefică asupra mea, încercînd să mă scoată din acea stare în care intrasem. Mă scotea în excursii, în natură, dar îmi amintesc că nu puteam arunca nici măcar o piatră în rîu.

În iarnă am reînceput antrenamentele, iar în 1977 am reuşit un nou record personal care m-a recomandat din nou lotului naţional. Mai mult, am terminat pe locul 3 la Universiada de la Roma şi toate păreau a intra în normal. Imboldul decisiv l-am primit în urma concretizării prieteniei mele prin logodna şi apoi căsătoria, în 1978, cu soţul meu, Carol. Eu pusesem demult ochii pe el, dar de abia prin 1976 a înghiţit momeala, atunci cînd a apărut în curtea noastră, cerîndu-mi prietenia. Ţin minte că era să leşin de emoţie, mai ales că am primit de la el atunci un medalion, simbolizînd  un ochi, pe care îl port şi acum. Carol era un suliţaş foarte bun, iar odată cu absolvirea IEFS-ului, în 1977 a primit post la Cluj, graţie intervenţiei domnului Remus Câmpeanu. Rezultatele noastre, odată cu revenirea la antrenorul Naghi Peter, s-au îmbunătăţit, în 1978 amîndoi reuşind să stabilim recorduri naţionale. Eram cooptaţi în lotul naţional şi îmi amintesc un lucru cu totul insolit din acea perioadă… Pentru că aveam deja rezultate în spate şi un pic de tupeu, am refuzat în 1979 să mai merg la Bucureşti în cantonamentul centralizat, aşa că a fost adus la Cluj întreg lotul naţional. Am făcut acest pas şi pentru că, din moment ce eram căsătorită, mi se păreau ridicole măsurile de precauţie pe care şi le luau diriguitorii de pe atunci ai atletismului, în momentul cînd ni se interzicea să dormim în aceeaşi cameră de hotel. Nu-i vorba, găseam cele mai ingenioase metode de a păcăli vigilenţa acestor cerberi. Oficial, eu împărţeam camera la lot cu Argentina Menis, iar prietenul acesteia cu Carol al meu. Vă este probabil lesne de înţeles că înainte de culcare aveam grijă întotdeauna să facem schimbul de rigoare.

 

În căutarea aurului olimpic..

 

La 25 de ani eraţi, în 1979, într-o perioadă fastă. Proaspăt căsătorită, refăcută psihic după ratarea de la Montreal 1976 şi cu energii miraculos redobîndite, aţi
luat-o, cum s-ar spune, de la capăt…

Da, asta cam aşa a fost. În acel an  am cîştigat  aurul la Cupa Europei de la Torino şi m-am situat a doua la Cupa Mondială de la Montreal. De asemenea, m-am clasat prima la Universiada de la Mexico City. Îmi amintesc cu plăcere că am fost selecţionată în echipa Europei, unde am avut drept coechipiere  atlete fantastice, dintre care le-aş putea aminti aici pe Irena Szewinska (campioană mondială la 200 şi 400 m) şi Fibingerova (multiplă medaliată în proba de greutate). Deţineam al doilea rezultat mondial la suliţă şi, spre bucuria mea, cîştigam cam orice concurs la care participam. Existau premise extrem de favorabile pentru o evoluţie bună la Olimpiada din anul următor, cea de la Moscova.

 

Am ajuns în iulie 1979, urma Olimpiada  Moscova 1980   Cum a fost ea pregătită?

Din păcate, eternul cantonament de la Snagov a fost cel care mie mi-a purtat ghinion. Toate lucrurile care s-au întîmplat atunci au reuşit să mă dea peste cap. În primul rînd, însăşi alegerea acestui amplasament pentru probele tehnice, unde concentrarea joacă un rol primordial, a fost una cu totul şi cu totul neinspirată. Căldura era insuportabilă, terenul plat era total contraindicat, ce să vă mai spun, pentru cineva care îşi caută prospeţimea fizică şi mentală în toiul verii caniculare, Snagovul este crimă curată. Ajunsesem să realizez toate aceste impedimente şi am cerut insistent mutarea cantonamentului la Poiana Braşov. În loc să fiu luată în seamă, a trebuit să ascult la nesfîrşit sfaturile celor care mă supramotivau zilnic, amintindu-mi mereu că am drept obiectiv aurul olimpic. Toată această stare de lucruri îmi crea o serioasă stare de disconfort, care era total neindicată pentru cineva care doreşte să izbîndească într-o astfel de competiţie. Am simţit în permanenţă o presiune şi o tensiune, alimentate excesiv de către acei “înţelepţi” ai atletismului de pe atunci. Mă simţeam de parcă aş fi fost în Sahara, totul era ars în afara şi în interiorul meu.

Am ajuns la Moscova, unde trei nopţi consecutive înainte de probă nu am reuşit să închid ochii, iar în cursul zilelor nu am putut mînca nimic,  aşa că starea de nelinişte se amplifica. În mod normal, un medic bun ar fi trebuit să sesizeze din timp aceste simptome clare de supramotivaţie la care am fost supusă şi să facă tot posibilul pentru a le contracara. Dar nu s-a întîmplat deloc astfel, de aceea avertizez, făcînd o paralelă cu cele ce se întîmplă în ziua de azi în atletismul românesc, asupra faptului că psihologul ataşat lotului devine indispensabil.

Despre concursul propriu-zis pot spune că după ce am reuşit calificarea în finală în urma unei singure aruncări, am simţit că rămîn fără puteri. Soţul meu, care mă urmărea la televizor în ţară, a fost primul care a sesizat starea mea, spunîndu-mi mai apoi că arătam de parcă aş fi luat un pumn de somnifere. Aşa s-a scris istoria celei de-a treia tentative de a cuceri o medalie olimpică, vis care, din păcate, nu a putut fi transformat în realitate. În final m-am clasat pe locul 7, dar parcă altele erau aşteptările… După două săptămîni, arunc suliţa, în cadrul campionatului naţional, la peste 68 m, rezultat cu care aş fi cîştigat medalia de aur la Olimpiada de la Moscova. Cuvintele despre acest episod cred că prisosesc din acest moment, nu-i aşa ?

Impresionant moment! Aproape că se impunea un moment de respiro. Acesta a venit?

A venit sau mi l-am ales eu, asta are mai puţină importanţă acum, cert este că în 1981 m-am hotărît să întrerup activitatea sportivă pentru a da naştere băiatului meu, care a văzut lumina zilei în noiembrie. A fost o alegere extraordinară, pentru care împreună cu soţul meu ne felicităm şi în ziua de astăzi. Pe lîngă faptul că în luarea deciziei a acţionat probabil şi reacţia de autoapărare împotriva stressului, sîntem bucuroşi că am dat viaţă  unui băiat minunat, care în acest an va împlini 20 de ani şi este cea mai importantă realizare a noastră. La două luni după naştere n-am mai avut însă astîmpăr şi am reînceput antrenamentele. După încă patru luni eram deja pe locul 2 din ţară. Totul îmi mergea din nou O.K.

În 1983 sînt titulară de drept a lotului naţional şi cooptată în delegaţia pentru Campionatul Mondial de la Helsinki, unde termin pe locul 5, unul dintre cele mai bune rezultate ale echipei României deplasat la această competiţie majoră, aflată pe atunci la prima ei ediţie. Rezultatul acesta mi-a “aprins beculeţele”, în sensul că nu-mi puteam reţine gîndul care mă bătea, acela de a participa la următoarea Olimpiadă, cea din 1984 de la Los Angeles.

După ani întregi de colaborare cu antrenorul meu Naghi Peter, a venit şi momentul despărţirii de acesta. Noul tehnician se numea… Carol Raduly şi era nimeni altul decît soţul meu. El tocmai abandonase activitatea competiţională, era antrenor la “U” Cluj, aşa că alegerea ni s-a părut una normală. Viaţa a demonstrat însă că nu a fost cea mai bună soluţie, şi cînd spun asta mă refer la planurile care se interferau în cadrul acestei relaţii. Ajunsesem să ne certăm acasă pe teme care priveau viaţa noastră sportivă, contrazicîndu-ne ore întregi în legătură cu problemele care apăreau la antrenamente. Cele două roluri pe care fiecare dintre noi le aveam, respectiv de soţie-sportivă şi soţ-antrenor au fost pentru noi ceea ce, plastic, englezul i-ar spune… “too much”. Pe lîngă aceste probleme, apăruse şi “lucrătura” Federaţiei Române de Atletism, care primea pe numele meu o serie întreagă de invitaţii la concursuri internaţionale de top, pe care avea grijă să le dosească în sertare. Eu am aflat de la prietenii mei din străinătate de existenţa acestor invitaţii şi un sentiment de adîncă frustrare şi-a făcut loc în sufletul meu. Era dureros să ştii că eşti solicitat la mari concursuri atletice, iar propriul tău for de specialitate îţi pune beţe în roate. Efectiv am simţit că nu se doreşte ca eu să reprezint România la Olimpiada de la Los Angeles. În paranteză trebuie spus că acea ediţie a competiţiei a fost pînă la urmă boicotată de către majoritatea ţărilor socialiste, mai puţin de către România. Cum principalele mele posibile contracandidate erau din Est, vă daţi seama ce oportunitate aş fi avut să-mi iau, în sfîrşit, revanşa. Nu a fost să fie aşa, pentru simplul motiv că nu am fost selecţionată în lot.

Eram destul de matură, însă, şi am reuşit să trec peste acest moment, continuînd să particip pînă în 1986 la mari competiţii internaţionale, incluzînd aici şi ediţiile următoare ale Cupei Europei. În acel an am simţit că este momentul să spun adio marii performanţe, dedicîndu-mă profesiei mele de logoped şi psiholog şcolar.

Am mai avut totuşi o activitate sportivă constantă la nivel de veterani, concretizată prin cucerirea titlului european (Budapesta ‘92) şi a locului 3 de la Campionatul Mondial (Turku ‘93), ambele la categoria 35-40 de ani.

Făcînd un mic rezumat al vieţii mele sportive, pot spune că am găsit în atletism terenul propice pentru canalizarea energiilor mele nestăpînite din copilărie, iar o dată cu trecerea anilor am descoperit în acelaşi peisaj o lume fascinantă, în care timp de 20 de ani m-am simţit extraordinar. În familia “Universităţii” Cluj am petrecut din 1973 şi pînă în 1986 nişte ani minunaţi, înconjurată de oameni deosebiţi, într-o atmosferă mai mult decît plăcută. Cei care au purtat măcar o dată tricoul cu inscripţia “U” pe piept, cred că înţeleg cel mai bine cuvintele mele.


VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
2.879 citiri

Leave a Reply