N-ați uitat-o pe Tunde Enyedi, nu-i așa?

tunde b

Tunde, lînga antrenorul Nicolae Martin (prima din dreapta)

Am descoperit în sertarul meu cu amintiri un interviu realizat acum 10 ani cu Tunde Enyedi. Și pentru că peste cîteva zile Tunde va împlini 44 de ani, m-am hotărît să îi fac un cadou virtual. Sper să vă facă plăcere reîntîlnirea cu ea, chiar dacă interviul e vechi iar stilul cam tot așa…(redau frînturi din el, nu vreau să vă plictisesc)

Tunde Enyedi, fostă baschetbalistă de calibru a “ Universităţii “ Cluj şi a naţionalei României, stabilită din anul 1991 în Grecia.

Data naşterii : 22.12. 1968

Zodia :Capricorn

Studii :

  • Liceul “Brassai Samuel”, Cluj, promoţia 1986
  • Facultatea de Informatică, Cluj, întreruptă în anul II
  • Absolventă a unui curs de programator, în Grecia

 

Activitate sportivă :

  • 6 titluri de campioană naţională de junioare, cu CSS Cluj, între 1981-1987, antrenor Horea Pop ( finale desfăşurate la Târgu -Mureş, Focşani, Arad, Constanţa, Oradea şi Timişoara )
  • vice-campioană naţională de junioare, în 1982 ( la Constanţa, într-o finală pierdută la numai două puncte diferenţă în faţa Voinţei Braşov
  • 7 titluri de campioană naţională la senioare, cu “ Universitatea “ Cluj, cucerite consecutiv, în perioada 1983-1989
  • participantă cu “Universitatea“ Cluj la campaniile europene din cadrul “Cupei Liliana Ronchetti “şi Cupei Campionilor Europeni “
  • autoarea ultimului coş al întâlnirii istorice câştigate de “U“ în 1986 in faţa echipei italiene Primigi Vicenza, după o recuperare a Gabrielei Kiss-Badiu
  • 2 titluri de campioană a Greciei, cucerite cu echipa “Sporting“ Atena
  • câştigătoare a Cupei Greciei în trei ediţii ( două trofee cu “ Sporting “ Atena, unul cu “ Thriamvos “ Atena )
  • participantă la turneul final al Cupei Campionilor Europeni la Bari, în 1992, cu “ Sporting “ Atena
  • participantă la faza a doua a Cupei “Liliana Ronchetti“ ( 32 de echipe ), cu “Sporting“ Atena
  • invitată în ultimii doi ani la “ ALL STAR GAME “, în Grecia
  • componentă a lotului naţional de junioare , cu care a participat la două turnee finale ale Campionatului European (1984 la Tuzla în Iugoslavia şi 1985 la Perugia, în Italia )
  • componentă a lotului naţional de senioare, între 1987 şi 1995, cu care a participat la 2 turnee finale ale Campionatului European, Cadiz (Spania, 1987 şi Brno ( Cehia, 1995)
  • participantă la “ Universiada “ din 1991, Sheffield (Anglia)
  • prezentă în lotul naţional la campaniile de calificare la turneul de calificare pentru Campionatul European din 1988, în Polonia
  • medaliată cu bronz la ediţia din 1994 a Jocurilor Ţărilor Francofone desfăşurate la Paris
  • răsplătită de nenumărate ori cu titlurile de “cea mai tehnică jucătoare“, “cea mai bună apărătoare“ şi “cea mai bună aruncătoare de 3 puncte“ la cele mai importante competiţii din ţară şi străinătate. Antrenorul Nicolae Martin a poreclit-o “piticul de 3 puncte “
  • a jucat pentru “Universitatea“ Cluj între 1983 şi 1991
  • componentă a echipei “ Sporting “ Atena, între 1991 şi 1994
  • componentă a echipei “ Akademia “ Iliupolis 1994-1995 ( un club “neserios“, cu care a avut probleme, dovadă şi recenta desfacere a  contractelor jucătoarelor Laura Niţulescu şi Anca Niţulescu fără ca acestea să fie anunţate în vreun fel )
  • componentă e echipei “Faros“ Keratsiniu Pireu 1995-1996
  • componentă a echipei “Thriamvos“ Atena din 1996 până în prezent. Aici le-a avut colege pe Aurora Dragoş între 1998-1999 şi pe Laura Niţulescu în sezonul 2000-2001
  • a disputat peste 800 de meciuri în campionatul României
  • selecţionată în lotul naţional al României
  • a disputat circa 500 de meciuri în campionatul elen, punând la socoteală şi “campaniile “ europene
  • a lucrat, la “ Universitatea “Cluj, cu cei mai mari antrenori pe care acest club de baschet i-a avut vreodată, regretatul Nicolae Martin şi Horea Pop.

 

Remarc  eleganţa, sensibilitatea şi farmecul frazelor pe care le-a construit, şi tocmai de aceea voi reda cât mai fidel acest dialog. Sunt amănunte asupra cărora am vrut să atrag atenţia, pentru că poezia pluteşte în aer în tot ceea ce spune Tunde, iar acest lucru, pentru cei care îi cunosc îndârjirea cu care lupta în teren, poate părea un paradox. Este probabil una dintre metamorfozele pe care le-a trăit, un semn al maturităţii şi al desăvârşirii personalităţii ei.

– Cum a început totul, Tunde?

Noi suntem 3 fraţi, şi toţi am făcut sport. Se pare că mama, care a jucat handbal, a fost cea care ne-a transmis acest “ microb “. Fratele meu a jucat fotbal până la 20 de ani, apoi s-a stabilit în Ungaria, s-a căsătorit şi a abandonat încet-încet această activitate. De la 9 ani am început baschetul împreună cu sora mea, la CSS Cluj, şi faptul că ne antrenam împreună rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri ale noastre. Din acel moment sunt legată de această minge portocalie şi se pare că mi-a intrat în sânge sunetul bătăilor ei şi fâşiitul plasei atunci când ea intră în coş. Nu pot asemui ceva pe lumea asta cu sentimentul pe care îl trăiesc atunci când o sală întreagă scandează numele echipei în care joc, nimic nu se compară cu aplauzele care îmi sânt adresate, semn al respectului şi mulţumirii pentru ceea ce ofer spectatorilor. Nu medaliile îţi rămân în suflet, ele intră într-un sertar sau sunt agăţate pe un perete. Dacă nu simţi nimic în interior, te-ai apucat degeaba de sport.

Am ajuns la baschet datorită surorii mele, o fată înaltă pentru vârsta ei, pe care antrenorul Horea Pop a “ ochit-o “ bine, şi a selecţionat-o în echipa CSS Cluj. Eu eram o “pitică“, dar părinţii mei au condiţionat prezenţa ei la antrenamente, spunând că mai au o fată, pe mine, şi ar fi ideal dacă aş avea acelaşi program cu al surorii mele. Pot spune că întâmplarea a jucat un rol determinant în alegerea acestei cariere, dar acum sunt fericită şi mândră de ceea ce am realizat prin sport.

Pentru că ai rostit numele primului tău antrenor, trebuie spus că sub îndrumarea acestuia ai reuşit primele succese notabile. Care au fost acestea ?

– Cred că nici o generaţie de junioare nu se poate lăuda cu un asemenea palmares. În perioada 1981-1987, noi am câştigat 6 titluri naţionale, ratând practic doar unul singur, pierdut la Constanţa, în 1982, la un coş diferenţă. Horea Pop a fost şi a rămas un şlefuitor de talente de mare valoare, un antrenor desăvârşit, un profesionist sută la sută. Îmi pare puţin rău pentru acel titlu ratat, pentru că eu am o mentalitate de învingător. Locul 2 poate fi o realizare, dar îl poţi obţine şi fără să lupţi pentru el, îl poţi accepta spunând pur şi simplu că primul te-a învins. Întreabă însă orice sportiv cu pretenţii ce înseamnă pentru el locul 2, şi va spune că este la urma urmei o înfrângere. Cu totul altceva reprezintă primul loc, şi asta se poate extinde la orice domeniu.

– Seria succeselor tale a început în 1981, la 13 ani. Atunci ai câştigat primul tău titlu naţional. Au urmat apoi încă 5 izbînzi. Ce îţi mai aminteşti despre acea perioadă ?

În afara faptului că am fost o generaţie talentată, norocul nostru s-a numit Horia Pop. Este unul dintre cei mai buni antrenori baschetul juvenil românesc. Sub conducerea sa am câştigat aproape tot ce se putea câştiga la nivel de junioare, din 1981 până în 1987. Primul titlu l-am cucerit în 1981 la Târgu -Mureş. În 1982 am pierdut la două puncte finala în faţa “Voinţei” Braşov (meci disputat la Constanţa), dar am reintrat în grafic în 1983, când am redobândit titlul. În 1984 turneul final s-a disputat la Arad. Am învins în finală, apoi am hotărât să stropim trofeul cu şampanie. Cu toate că Horia Pop dăduse stingerea, noi nu am abandonat planul. Arbitrul clujean Constantinescu făcea parte din “conspiraţie”, el s-a ocupat să îi distragă atenţia lui Horia Pop, menţinându-l cât mai departe de camera “dezmăţului”. Şi-a făcut datoria cu brio, iar noi am sărbătorit cum se cuvine în camera căpitanului de echipă. Nu ştiu dacă i-am mărturisit vreodată antrenorului nostru acest lucru, care cred că acum l-ar amuza copios.

În 1985, turneul final s-a disputat la Constanţa. Următoarea medalie din colecţia noastră. Imediat după finală, fără să mai aşteptăm festivitatea de premiere, ne-am luat în primire medaliile şi tricourile de campioane, şi fuga la tren. Ajungând în gară cu un minut înainte de plecarea trenului, ne-am urcat aproape din mers şi am nimerit care încotro. Era o aglomeraţie de nedescris, cred că era 1 Mai, în orice caz toată lumea călătorea. A trecut ceva vreme până ne-am regăsit, la început în grupuri de câte două. Cu acel tren călătorea şi echipa clujeană de băieţi, aşa că până la urmă nu pot să spun că ne-am plictisit. Eram la vârsta la care nu ne interesa altceva decât să ne distrăm, şi cu toate că am stat în picioare tot drumul până la Cluj, am coborât la fel de “fresh” ca la debutul traseului.

În 1986, un nou titlu. Acel turneu este trecut pe lista titlurilor celor mai greu cucerite. Jumătate din echipă se pregătea la Cluj pentru turneu, iar 4 fete plus antrenorul, eram în lotul naţional de junioare, la calificări pentru Campionatul European ce urma să aibă loc în acea vară. Spre norocul nostru în aceeaşi situaţie se afla şi echipa din Râmnicu -Vîlcea, adversara noastră din finală, aşa că lupta a fost egală. Nu am scăpat ocazia, şi am câştigat din nou.

Timişoara, 1987, ultimul an de juniorat, ultimul titlu. Cred că şi antrenorul Horia Pop îşi aminteşte cu aceeaşi plăcere despre acei ani faşti, ani plini de realizări, mai ales că fetiţele alese şi crescute de el, au reprezentat mulţi ani baschetul clujean şi naţional. Eu cred că dacă nu am fi avut un antrenor atât de sever şi conştient de menirea sa, nu am fi reuşit (mă refer la generaţia mea), să ne consacrăm în baschet. Bineînţeles că nici nea Martin (n.r. profesorul Nicolae Martin, antrenorul principal al “Universităţii” Cluj) nu trebuie uitat, dar cred că acea vorbă celebră cu “cei 7 ani de acasă sînt cei mai importanţi” se potriveşte perfect şi în viaţa sportivă, cu o mică schimbare : “primii ani sunt cei mai importanţi”.

– Observ că nu ai nici cea mai mică problemă de memorie, aşa că o să te rog să ne vorbeşti despre debutul tău la echipa mare a “Universităţii” Cluj, şi despre anii minunaţi pe care i-ai petrecut aici ?

– La “U” am început să mă antrenez din 1983, prin decembrie. Prima mea apariţie într-un meci oficial nu a fost prea grozavă, dar a trecut. Încet-încet m-am acomodat cu ceea ce mi se cerea, şi pe zi ce trecea învăţam mai multe. O aveam în faţa mea pe Mariana Bagiu, pe care o respectam în primul rând datorită valorii ei, apoi mai era şi diferenţa de vârstă dintre noi. Atunci mai jucau Gheorghiţa Bolovan, Dana Mangu, pe care cu câţiva ani în urmă le admiram din tribune şi le ceream autografe. Îţi dai seama ce însemna să joc alături de ele, chiar şi la antrenamente. Am avut norocul de a juca în aceeaşi echipă cu Magdalena Pall-Jerebie, cea mai bună jucătoare a României, una dintre valorile baschetului european. Îmi aduc aminte de o întrebare a unui reporter din acea vreme, care suna cam aşa : “ţi-ai dori să ajungi o a doua Magdalena Pall?”. Până să dau eu răspunsul, acesta a venit chiar de la Magda, aflată întâmplător în apropiere, care a spus : “nu, ea va deveni Tunde Enyedi “,… şi mare dreptate a avut Magda. Fiecare dintre noi suntem unici, şi trebuie să credem în originalitatea şi personalitatea noastră, nu să copiem modele. Cred că am rămas în inimile spectatorilor prin ceea ce am realizat, şi sunt mândră şi fericită pentru acest fapt.

– Obişnuită cu succesele de la junioare, nu cred că ţi-a fost prea greu să faci acelaşi lucru şi la echipa mare. Mentalitatea de învingător era la ea acasă la “U”, iar climatul de muncă era într-adevăr unul propice marii performanţe

– Aşa este. Am 7 titluri naţionale consecutive cu “U” (între 1983 şi 1989), şi cele mai de neuitat sunt: cel câştigat la Focşani, în care am terminat la 7 puncte distanţă (diferenţă uriaşă n baschet) în clasamentul final faţă de Voinţa Bucureşti, rivala noastră.

A fost apoi cel de la Satu Mare, anul în care Magda se reîntorsese la Braşov, şi echipa noastră era cu totul alta fără ea, după 5 ani în care Magda era atu-ul nostru principal. Titlul acela nu l-am fi putut cuceri fără galeria clujeană, care a fost la mare înălţime, realmente fantastică. La sfârşit, sala plutea efectiv în şampanie, iar atmosfera aceea îmi dă şi acum fiori.

Am cucerit un titlu şi la Braşov, decis în ultimul meci, între noi şi “Voinţa”Bucureşti. Toată lumea era sigură că medaliile de aur vor lua drumul Bucureştiului. Mai puţin noi, care am “servit” o lecţie de baschet, am câştigat la o diferenţă de 20 de puncte, şi am pus punct oricăror speculaţii.

Am convins pe toată lumea că la Cluj există o super-echipă, iar acest lucru era unanim recunoscut. Superioritatea noastră era un evidentă, iar seriozitatea noastră, profesionalismul care ne era inoculat de către cei care se ocupau de noi, era poate “cheia”. Trebuie să enumăr cu mare plăcere jucătoarele clujene alături de care am evoluat în toţi acei ani, punând la socoteală şi faptul că multe dintre ele mi-au fost colege şi la junioare. Ar fi vorba, nu neapărat într-o anumită ordine, despre Gabriela Mărginean, Mariana Bagiu, Virginia Popa, Carmen Costanaşiu, Susana Sandor, Gheorghiţa Bolovan, Magda Pall, Gabriela Kiss, Ildiko Manases, Maria Vigh, Margareta Veres, Paula Misăilă, Aurora Dragoş, Simona Morar, şi altele.

Îmi spuneai că ai caseta celebrului meci cu Primigi Vicenza din cadrul Cupei Campionilor Europeni. Ce sentiment te încearcă atunci când revezi acele imagini?

– Într-adevăr acel meci a fost unul de o încărcătură emoţională deosebită. Nu trebuie uitat faptul că în acei ani prezenţa noastră la marile competiţii europene era una obişnuită. Prin iscusinţa de mare manager a lui nea Martin, nici nu se punea problema să nu participăm la acele întreceri. Pentru cei care nu ştiu sau au uitat cât de greu se ieşea din ţară, subliniez că noi plecam la modul cel mai firesc spre Belgia, Israel, Italia de exemplu.

Partida cu Primigi am câştigat-o pe nişte momente de final electrizante, în sală erau 3000 de spectatori care scandau numele “Universităţii”, iar noi eram efectiv descătuşate de orice fel de complexe. Să fii condus cu 6 puncte în minutul 37 şi să răstorni acest handicap în doar 3 minute, este ceva de domeniul miracolului în baschetul feminin. Noi am reuşit, pentru că în general ne reuşea tot ceea ce ne propuneam. Am fost o generaţie nebună, care şi-a atins cu mâna visurile, pentru că am avut curajul să o facem. Am fost bine conduse de pe margine de aceşti doi magicieni ai baschetului românesc, nea Martin şi Horia Pop, dar am şi iubit fantastic acest sport. Multe dintre noi am jucat apoi cu succes în străinătate, unde ne-am demonstrat valoarea.

Tunde, trebuie să îţi transmit că mărturiile tale din primele două episoade au trezit multe nostalgii printre clujeni. Multe dintre fostele tale colege de la “U” mi-au spus că le-ai reînviat frumoase amintiri, şi în general iubitorii sportului din Cluj au fost impresionaţi de ataşamentul tău pentru echipa studenţească. Noi ne îndreptăm acum spre anii 90, în care ai ales să joci în Grecia

Ceea ce îmi spui mă încântă, dar îmi păstrez urările pentru final. În ceea ce priveşte alegerea mea de a juca în Grecia, ea a fost determinată de un vis al meu, acela de a evolua în străinătate. Am avut norocul de a putea alege Grecia, care avea şi are un campionat puternic, iar acest lucru îţi dai seama că a constituit pentru mine o nouă provocare. Din 1991 mi-am început cariera de jucătoare profesionistă, şi pot spune că la început am avut emoţii. Ele decurgeau din necunoaşterea limbii, şi dintr-o oarecare teamă că nu mă voi putea adapta noilor cerinţe. Toate acestea s-au dovedit a nu avea suport, pentru că m-am descurcat la început cu engleza, apoi am învăţat şi limba greacă, iar în cadrul echipei am fost adoptată încă de la început. Faptul că aveam în spate realizări importante, a cântărit decisiv. Cu “U” Cluj ieşisem în lumea mare a baschetului european, iar prezenţa mea constantă în lotul naţional al României era încă o garanţie a valorii mele sportive. Am luat lucrurile foarte în serios, nu am făcut rabat de la pregătire, am “tras cu dinţii”, şi m-am impus printre titulare încă de la început.

– Care a fost prima echipă la care ai evoluat ?

Am jucat trei campionate la “Sporting” Atena, cu care am cucerit 2 titluri de campioană şi 2 Cupe ale Greciei. A fost o experienţă extraordinară, pentru că “Sporting” este o echipă cu mari pretenţii în baschetul elen, iar acest lucru m-a motivat din plin în acei ani. Am “prins” un turneu final al Cupei Campionilor Europeni, la Bari, în 1992. Sentimentul de a juca într-o astfel de fază a celei mai importante competiţii intercluburi europene este unic. Am făcut faţă cu brio, iar presa mi-a lăudat prestaţia.

În 1993 am suferit un accident de motocicletă, care m-a obligat să stau departe de terenul de baschet timp de 4 luni, iar acesta a fost primul meu ghinion. Echipa nu putea aştepta la nesfârşit însănătoşirea mea, în condiţiile în care pretenţiile ei în Europa erau atât de ridicate. Astfel că am fost pusă în situaţia de a-mi căuta altă echipă, iar acest lucru nu a fost prea îmbucurător, după 3 ani în care mă obişnuisem la “Sporting” atît cu atmosfera, cât şi cu gustul victoriilor.

– Cum un ghinion nu vine niciodată singur, a urmat….

A urmat “ Akademia” Iliupolis, un club total neserios. Am ajuns acolo în 1994, dar modul în care am fost tratată m-a determinat să întrerup colaborarea, şi din acest motiv am pierdut încă trei luni, pînă la debutul următorului sezon. De la “Akademia” au plecat recent Laura Niţulescu şi Anca Stoenescu, cărora li s-a pus în vedere să părăsească echipa, fără a li se da nici un fel de explicaţie. Este un episod trist al carierei mele, de care nu îmi amintesc deloc cu plăcere. Am jucat un an şi pentru “Faros” Keratsiniu, o echipă nou promovată, din Pireu. În ultimii 6 ani evoluez la “Thriamvos” Atena, unde le-am avut colege pe Aurora Dragoş, în sezonul 1998-1999, şi pe Laura Niţulescu în 2000-2001.

– La această echipă ai cunoscut relansarea în planul performanţelor ?

Aşa a fost, chiar dacă nu am mai reuşit să câştig vreun titlu. Au fost însă în toţi aceşti ani clasări în primele 5, care ne-au permis să evoluăm în Cupa “Liliana Ronchetti”. În 1997-1998 am ajuns în faza a doua a acestei competiţii (32 de echipe), fiind eliminate chiar de către câştigătoarea competiţiei din acel sezon, echipa franceză Marseille. Am câştigat în schimb în 1998 Cupa Greciei, astfel că panoplia mea de trofee a fost întregită cu încă unul.

Campionatul Greciei este acum întrerupt, urmează returul. Care este situaţia echipei tale, şi ce aştepţi de la această a doua parte ?

Acest sezon s-a dovedit a fi foarte greu pentru noi. Echipa s-a schimbat aproape în totalitate, iar faptul că am jucat şi în cupele europene nu a avut darul de a cristaliza o formulă ideală. Din contră, deruta a pus stăpânire în jocul nostru, dar sper ca returul să arate o nouă faţă a echipei, cea adevărată.

– Una peste alta, ce a reprezentat pentru tine “aventura grecească “?

Sînt foarte multe de spus. Am învăţat să mă descurc de una singură, să cred în forţele mele, iar aceste lucruri sunt un mare câştig. Am jucat la nivel înalt, am fost apreciată, iar faptul că sunt mereu invitată la “all star game”-urile din Grecia, este o dovadă în plus a celor pe care le susţin. Au fost şi lucruri neplăcute, dar cine oare se poate lăuda doar cu succese ?

Lăsând pentru o clipă la o parte baschetul, vreau să spun că am absolvit un curs de programator tehnic, aşa că am intrat în rândul “oamenilor muncii”. Adevărul este că a cam venit vremea să mă opresc din baschet, şi pentru că nu vreau să devin antrenoare, a trebuit să găsesc altceva pentru a-mi asigura viitorul. Această nouă profesie îmi place, şi am avut norocul de a-mi putea face studiile în paralel cu baschetul, şi acum am un loc de muncă asigurat. Locuiesc “în vecini” de Virginia Popa, şi cu ea împreună depănăm amintiri despre “U”, despre Cluj, despre cei dragi.

– Tunde, am ajuns din păcate, la capătul discuţiei noastre. Acum este momentul să transmiţi celor din România tot ceea ce doreşti.

În primul rând aş vrea să-i mulţumesc domnului antrenor Horia Pop pentru că m-a învăţat să joc baschet, şi îl asigur că peste tot pe unde am jucat am reprezentat şi munca dânsului. Nu mă număr printre cei care uită de unde au plecat, iar anii petrecuţi la Cluj au fost cei mai frumoşi ai vieţii mele. Îi salut pe toţi prietenii mei, pe iubitorii baschetului clujean, îi pup pe cei dragi de acasă.

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
2.125 citiri

7 comments to N-ați uitat-o pe Tunde Enyedi, nu-i așa?

Leave a Reply to Sandor Cancel reply