În copilăria mea avem printre vecini un cuplu de unguri foarte simpatici, pensionari, Babi neni și Zoli bacsi. Mi-am adus aminte de ei azi, subit, foarte de dimineață.
Mi-am adus aminte de ei pentru că m-am întîlnit cu o vecină… din zilele noastre. Ea, foarte senină, mi-a spus că merge într-o drumeție. Am apreciat foarte mult ideea…Și în secunda următoare gîndul mi-a zburat spre Babi neni și Zoli Bacsi.
Cei doi, să fi avut un pic peste 60 de ani cînd eu eram un puști, obișnuiau destul de des să meargă, duminica, în excursie.
Pe atunci așa era pentru ei: se făcea duminică, se îmbrăcau cu haine de drumeție, cu bocanci de munte, cu rucsaci în spinare, și o luau, pe jos, spre Făget.
Dacă era vară se întorceau acasă cu flori, pe care le culegeau de pe drum, dacă era iarnă se întoarceau doar cu bujori. În obraji.
Întotdeauna îmi povesteau și cîte o întîmplare de pe drum, de mă și miram că li se întîmplă în fiecare duminică cîte ceva, într-o vreme în care diversitatea nu era deloc la ea acasă.
Erau foarte fericiți după o astfel de drumeție…
Atît de fericiți încît nu concepeau să încheie seara fără un joc de rummy la care, cîteodată, mă chemau și pe mine. Jucam pe mărunțiș cu doi bătrîni fericiți și în loc să apreciez asta, atunci nu mă gîndeam decît cum să îmi intre un joly cu care să le iau din bănuți. Nici asta nu îmi reușea, din păcate, pentru că Zoli bacsi era maestru. Cîștiga aproape întotdeauna.
Am învățat foarte multe lucruri de la această familie. Unele dintre ele le-am dat uitării, cu timpul. Dar, foarte interesant, unele îmi revin în memorie din ce în ce mai des.
Și chiar încerc să le aplic.
Sper că nu e un semn de bătrînețe…
PS
Apropo, mi-am adus aminte și de nepoata celor doi, Casti îi zicea…
O chema Castilia, locuia la Brașov și mai venea, în vacanțe, la Cluj. Mai tîrziu aveam să aflu că există o regiune, în Spania, foarte frumoasă, care se cheamă Castilia. Și atunci cînd am aflat am fost sigur că i-au dat numele după Casti, nepoata din Brașov.
