Autobuzul numărul 6 lega Sinuța de restul lumii

Nu o să vă vină să credeți, dar pe vremuri exista un autobuz care pleca de pe strada Ciprian Porumbescu, din Sinuța, și care ajungea în Piața Mihai Viteazu. Am multe povești cu autobuzul acesta care putea foarte bine să lipsească, distanța pe care o acoperea fiind destul de scurtă. Dar atunci n-aș fi avut probabil nici ce vă povesti.

Traseul lui era așa:

-Ciprian Porumbescu, colț cu Marinescu, punctul de unde pleca.

-Prima stație, la coborîrea spre oraș era pe Marinescu, înainte de Spitalul de Neurologie, deci înainte de strada Babeș.

-A doua stație era la capătul străzii Ion Creangă, adică exact în fața Spitalului de Oncologie, de unde cobora pe Republicii.

-A treia stație era în Piața Păcii, prima la dreapta după ce treceai prin față pe la Croco, deci vizavi de Primărie.

-A patra stație era pe 30 Decembrie (ăsteia de-i zice acum tot Decembrie, dar alt Decembrie), cam în fața Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

-A cincea stație, și ultima, era în Piața Mihai Viteazul.

La întoarcere se scchimba un pic traseul.

-Din piață o lua spre Barițiu, unde și avea prima oprire, dincolo de Facultatea de Construcții.

-A doua oprire era pe Emil Isac, în dreptul Maimuței Plîngătoare de astăzi.

-A treia, o să vă mirați, era la un minut, pe latura cu Primăria, înainte de urcarea pe Babeș.

-A patra era sus, pe Ion Creangă, după ce urca cu greu Republicii.

-A cincea era tot așa, pe Marinescu, la începutul străzii și apoi ajungea de unde a plecat, pe Porumbescu.

Jocul nostru preferat (în legătură cu autobuzul, desigur), al meu și al lui Iancsi era să alergăm din Piața Păcii, la deal, pe Babeș, și să ajungem deodată cu el (uneori chiar mai devreme), el urcînd pe Republicii și apoi luînd-o la dreapta, pe Ion Creangă. Era un efort pentru noi, dar făceam asta pentru condiția fizică (ne prindea foarte bine la sporturile pe care le practicam).

Unii copii, pe care noi îi consideram cam ciudați, se împrieteneau cu șoferii și circulau de dragul circulatului, adică să dea o tură cu autobuzul. Astăzi așa ceva pare o tîmpenie (adevărul e că nouă ni se părea și atunci o tîmpenie), dar era modul prin care  luau contact cu orașul, pentru că pe atunci nu te plimbai toată ziua, ca acum. Să ieși din cartier putea fi un eveniment.

V-o spun șoptit, pentru că de persoanele în vîrstă nu e frumos să te amuzi, dar și unii dintre pensionari făceau chestia asta: se îmbrăcau frumos și urcau în autobuz. Dădeau o tură, fără să coboare, și venea acasă mult mai fericiți. N-aș fi zis că fericirea e într-un autobuz. Nici atunci, nici acum.

Autobuzul ăsta, de fapt ca și oricare altul din epocă, avea un loc special, la capătul opus locului șoferului: cabina taxatoarei. Era o ușă ce se rabata, un fel de tejghea care se deschidea ca o ușă. Acolo avea femeia un scaun, un sertar în care ținea biletele și banii și pentru cîteva minute, adică de pe Porumbescu în piață, ea era Dumnezeul autobuzului. Era vigilentă, “alo, tovarășu, n-ați uitat nimic, v-ați luat bilet și n-am observat eu, vreți să opresc mașina și să vă dau jos?”, era cochetă (unii zic chiar că meseria asta era soră cu alta, mai puțin onorabilă), era rezistentă (imaginați-vă cum ați putea trăi laolaltă cu mii de călători și mirosurile lor, mai ales în timpul verii), era “educată”(da, unele chiar citeau cărți în timpul mersului, mai ales cărți polițiste, de Rodica Ojog Brașoveanu), era rea de gură (în majoritatea cazurilor te făcea ca la Nufăru, o cavalcadă de cuvinte cădeau peste tine ca bolovanii de la Posada).

Taxatoarele se  împrieteneau ușor, din cîte aveam să înțeleg, mai ales cu șoferii, desigur, cu care de multe ori s-a întîmplat să se și căsătorească. Destul de banală povestea:

-Și, cum v-ați cunoscut?

-Păi el era șofer pe 6, iar eu taxatoare, tot pe 6. Și, știți cum e, ochii care nu se văd, se uită, dar ochii care se văd toată ziua se plac, nu știu ce, și ne-am luat. Acum tot ce sperăm e să nu mă pună pe mine taxatoare pe 8 și el să rămînă pe 6. Deși, dacă o să avem un copil, cred că e mai bine să lucrăm în tură inversă, nu?

Și șoferii de pe 6 erau bazați. Își făceau prieteni printre oamenii din cartierul Sinuța. Cînd făceau pauzele de final de curse, erau invitați de către unul (una) la o cafea, în casele lor. Era foarte fain: parca ăla și intra la casa cu numărul 10, la un pahar de suc. Afară, călătorii, disperați, mai întrebau:

-Unde dracu îi Vasile?

Și unul le răspundea:

-Stai, că-l strig eu, văd că îi în curte la Zoli Bacsi, bea apă.

Și ăla venea, și rîdeau cu toții sau se înjurau cu toții și plecau mai departe.

Pe traseu, șoferii aveau apucături. Sau hai să le zicem obiceiuri. Oamenii îi știau așa, după obiceiuri (ca să nu le spunem direct proaste obiceiuri).

Unul, să-i zicem tot Vasile, avea un cusur: oprea mereu mașina. În Piața Păcii oprea ca să-și cumpere ziarul. I-l ținea femeia. Apoi, pe 30 Decembrie oprea să-și ia țigări. E drept că avea și bune obiceiuri. Obișnuia să le facă și mici cumpărături celor din deal, din cartier, atunci cînd ajungea în oraș. Era comic de tot: avea o mică listă, de trei-patru produse. Oprea, scurt, le lua, și oamenii din Sinuța îl așteptau la capăt de stație, să le primească.

Șoferul, taxatoarea, autobuzul, astea toate erau personaje în Sinuța. Îi știai după nume. Erau Vasile, șoferul, Tuța, taxatoarea, și Șasele, autobuzul.

-Cînd vine Șasele?

-Cînd pleacă Șasele?

Păi nu mai vine, și nu mai pleacă. Nu mai are de unde. Că nu mai există nici Sinuța.

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +4 (from 4 votes)
1.940 citiri

1 comment to Autobuzul numărul 6 lega Sinuța de restul lumii

  • mihai soica

    asa era. imi aduc aminte de batranul sase. era un autobuz mare si rosu, cu niste roti cu spite de un galben deschis.
    nu a circula mult. pana prin 1986 cred.

Leave a Reply