Nu o să le dau numele, sînt sigur că n-ar fi de acord. Și nici eu n-aș insista pe chestia asta…
Cronologic, lucrurile s-au întîmplat așa:
-acum cam 3 săptămîni, unul dintre ei mi-a adus acasă o bicicletă Kettler. Din asta, de cameră. Și scumpă, după cîte aveam să descopăr. Și nou-nouță. Mi-a făcut-o cadou. Așa și era împachetată, cu o imensă fundă roșie, de cadou. Un cadou pentru nimic. Căci nu sărbătoream nimic. Poate doar ziua mea norocoasă. Bicicleta, cică, mi-a adus-o pentru că așa a vrut el (bine, el și soția lui). Și, zicea el, pentru că dacă tot am slăbit 13 kilograme, înseamnă că o merit.
Am rămas mut. Mut și bine, cum ar veni, dar și mult și bine, din moment ce mi-au trebuit trei săptămîni ca să mă dezmeticesc.
-ieri, celălalt s-a dat peste cap ca să facă rost de cartea mea, Din Cluj se vede altfel. Adică s-o cumpere. Și cum nu se mai găsește în librării (nu că ar fi bună, dar n-am prea băgat-o în librării), s-a dus pînă la editură și cei de acolo mai aveau cîteva exemplare (la Casa Cărții de Știință). Și a dat pe cartea asta 30 de lei (bine, el și soția lui). Mi se pare cam mult.
Am rămas mut, din nou. Mă gîndesc că puteam să îi ofer una (deși nu mai am nici eu multe, dar dacă intuiam că e atît de hotărît aș fi putut renunța la un exemplar…).
Nu știu ce să adaug.
Poate doar că de o vreme sînt greu de impresionat. Și, totuși, doi oameni deosebiți m-au făcut să mă simt ciudat.
Adică foarte bine.
E fantastică senzația asta de bine.
Poate pentru că e atît de rară.
1 comment
Cat de rare au devenit momentele astea.. E trist cand vezi cata ura ii ghideaza pe altii si e frumos cand dragostea coalizeaza oameni. Sa dea Domnu sa avem parte de oameni de aia care msica lucrurile inspre bine!