O stație spre fericire

Mi-am pierdut și eu 30 de minute într-o stație de autobuz. În cea de lîngă Teatrul Național. Practic am fost părtaș, observator, simpatizant, călător în timp și multe altele asistînd la o scenă destul de simplă: se pupau doi îndrăgostiți (o fată și un băiat, ca să fim mult mai exacți).

Scrise, cuvintele sînt seci. Adică uitați-vă și voi cum sună: el aștepta 3-ul și ea 35-ul…

Dar scena făcea toți banii.

Adică venea un 35 din ăsta, aproape că reușeau să își ia la revedere, se mai pupau o dată, după care ea renunța să mai urce, se întorcea, și mai trăgeau o repriză de pupături.

Era chiar interesant momentul, pentru că se petrecea cam la orele amiezii, atunci cînd foiala în zonă era maximă și gîndul la scene de o asemenea tandrețe era probabil ultima preocupare a celorlalți din jur.

Ăștia doi n-aveau nici o treabă: se pupau de ziceai că mîine nu mai există pentru ei.

Și iar venea cîte un autobuz. Și iar se răzgîndea fata…

Chiar am putut observa că 35-ul circulă mai bine decît 3-ul, pentru că lui, cel care aștepta 3-ul, nu i-au trebuit decît două-trei momente din astea de răzgîndeală, în timp ce fata a avut cu mult mai mult de lucru la acest capitol. Sau, mă rog, și la acest capitol.

Așa.

Și iar se pupau, ce să mai tot zic, că asta era tot. Mi-a sărit în ochi faza pentru că ea e destul de rară în ultima vreme. Cred că oamenii nu mai au timp de pupat.

Să nu vă închipuiți, însă, că doar asta am făcut: m-am uitat la ei cum se pupau.

Nu, mintea mi-a zburat și mie la tot felul.

………………………………………………………………………………………………………….

Mi-am amitit cum, elev fiind, la Liceul de Muzică, printr-a opta, probabil, plimbam și eu o colegă prin Parcul Mare. Adică ăsta era programul zilei aceleia, de plimbare. Și s-a apucat să plouă. Prin nu știu ce întîmplare, ea avea umbrelă (eu nu cred că am umblat în viața mea cu o umbrelă la mine, așa…profilatic, cum mai văd pe cîte unul că o face). Umbrela era mică, de fată, de domnișoară, cum ar veni. Ploaia, în schimb, era…mare, ca să zic așa.

Ritualul nostru era să ne plimbăm așa, de vreo 4 ori pe ruta Opera Maghiară-Chios (acum știu și că sînt 800 de metri pe această linie dreaptă). Asta era regula, parcă eram la program. Și acum, chiar dacă ploua, am respectat regula. Eu, ca tîmpitul, ca să o protejez, cum ar veni, îi țineam umbrela așa cum ați văzut că se ține umbrela unui înalt demnitar (adică numai ăla e acoperit, nu și cel care o ține).

Ca urmare,  pe mine mă ploua ciuciulete iar pe ea o ploua…pe alocuri.

Ploua torențial și noi ne plimbam ca proștii. Adică na, probabil că aveam foarte multe lucruri în comun, foarte multe de împărtășit, de vorbit, cine mai știe? Dacă, să zicem, om fi făcut patru ture din astea operă-Chios înseamnă că om fi făcut vreo 3 kilometri prin ploaia aia teribilă.

La sfîrșit țin minte că arătam groaznic: eram ud pînă la chiloți iar cînd pășeam o făceam foarte sonor, se auzea așa, cu un plescăit la fiecare pas.

Am în minte imaginea aceea: ea destul de fresh pe final de plimbare, eu la pămînt, nu mai aveam nici un centimetru de piele care să nu fie ud.

Stația ei de autobuz era pe Barițiu.

Și acolo a trebuit, normal, să ne luăm la revedere.

Și pe atunci, tată, nu prea veneau autobuzele.

Și se răcorise, așa, puțin.

Și venea unul din ăla, plin, cu oameni care stăteau pe scări, și nu oprea în stația aia nenorocită.

Și iar trebuia să mai stăm, ea cică se bucura (cel puțin așa îmi spunea).

Eu eram vînăt înspre negru deja.

Treceau autobuze și noi rămîneam pe trotuar, să ne povestim viața, la naiba.

Într-un final a plecat și ea, colega mea.

Eram pe Barițiu, mi-am făcut un calcul și am hotărît să alerg pînă acasă. Stăteam în Sinuța, pe Ciprian Porumbescu.

Cred că a fost cea mai rapidă cursă a vieții mele.

………………………………………………………………………………………….

Asta a fost demult. După flash-ul ăsta m-am uitat la cei doi. Erau tot acolo. Și se pupau.

Normal, mi-am zis, e simplu așa, pe cer senin.

Să vă văd pe ploaie cum procedați.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +7 (from 7 votes)
1.982 citiri

3 comments to O stație spre fericire

Leave a Reply