Fotbalul meu din Sala Sporturilor Horia Demian. Amintiri cu prieteni, episodul pilot

Cînd vine Anul Nou nu pot să nu mă gîndesc la un lucru fenomenal pe care l-am făcut mai bine de 20 de ani în prima zi a noului an: fotbalul din 1 ianuarie. Și nu orice fotbal, ci fotbalul cu niște oameni extraordinari, în Sala Sporturilor Horia Demian. Era ca o religie: în prima zi a noului an, așa, ca să se vadă cine sînt bărbații adevărați, care după o noapte de Revelion sînt în stare să alerge 1 oră jumate și să nu se facă de rușine. Tot ce o să vă spun, pe întinderea mai multor “episoade”, face parte dintr-un șir de promisiuni neonorate (cartea cu Supercampionii, o “frescă” a Sinuței și poate o trecere în revistă a oamenilor importanți pentru mine), chestiune la care m-am hotărît să…lucrez.

Povestea cu fotbalul în Sala Sporturilor rămîne pentru mine printre primele cinci realizări ale vieții și probabil o să fiu în stare să vă lămuresc și pe voi că așa au stat lucrurile. Din capul locului trebuie spus că pentru așa o poveste trebuie să ai și noroc, iar norocul s-a numit pentru mine și pentru alții care au jucat acolo Ionel Banu, cel care a știut să ne strîngă laolaltă, am să vă explic și cum.

Ionel Banu a fost numit prin anii 80, probabil imediat după închiderea studiourilor teritoriale de televiziune, administratorul Sălii Sporturilor. Ca unul care jucase fotbal (și pe la noi, prin Sinuța, dar și mai organizat nițel, la Universitatea), n-a avut stare pînă nu a pus pe picioare un “sistem” care lupta împotriva…sistemului. Adică: să joci fotbal regulat în acea sală era, pe vremea lui Ceaușescu, cam cum te-ai duce acum la Viena în fiecare săptămînă, deci foarte greu. În jurul acestei activități trebuia ținut secretul de stat, era ca într-0 activitate conspirativă, membrii acestei organizații nu prea aveau voie să povestească despre actul lor de…disidență.

Povestea fotbalului din sală o fi pornit înainte de 1980. Eu țin minte doar momentul cînd am fost…cooptat, în 1981. Mi s-au înmuiat picioarele cînd mi-a dat întîlnire Puiu Banu ca să-mi spună chestia asta. Știam cine juca acolo și cînd am ajuns eu în trupă nici nu aveau să apară numele rezonante de după…Dar oricum, și aceia, pe care i-am prins eu în 81 erau pentru mine extratereștri: Tentu (socrul arbitrului Corpodean), Nețuță Bânda (antrenorul de volei), Șerban Doboși (antrenorul de ping-pong), Mircea Galoș (care lucra la Centrul de Librării pe atunci, acum mare om de afaceri), Dan Canada (bijutier), Sono Dezmeri (profesor de handbal), Nelu Cîmpeanu (de la fabrica de bere, fost fotbalist), Biță (care e emigrat rapid în Danemarca mai apoi), Marius Frîncu (fost fotbalist), Ovidiu Pintea (mare U-ist, pe atunci student sau poate chiar proaspăt inginer), Țuchi Suciu (fost jucător de ping-pong, pe atunci director la Hotelul Napoca). Sigur am uitat pe careva, dar cam aceasta era trupa pe care am prins-o la început. Apoi aveau să treacă prin…organizație cu sutele, artiști, antrenori, fotbaliști activi sau retrași din activitate, sportivi de la alte ramuri, dar o să avem timp să vorbim despre asta.

Ne-am mai certat, ne-am mai împăcat, vă dați seama cîte se pot întîmpla în 25 de ani…Unii s-au chiar dus pe lumea cealaltă. Dar împreună avem niște amintiri pe care nu ni le poate lua nimeni, niciodată.

Acum, în primul episod, doar atît am vrut să vă spun. Că din 1981 și pînă în 2006 cînd m-am retras, în fiecare 1 ianuarie, poate la ora 10, poate la 12, poate și după-masa uneori, noi ne-am văzut la “mișcarea de după rev” și apoi de cel puțin încă 50 de ori în acel an (deși uneori mai jucam și cîte o intermediară).

Și nu există an care e aproape de final în care să nu mă gîndesc la povestea asta care mi-a umplut viața de trăiri și iată, acum, de amintiri.

 

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
2.369 citiri

Leave a Reply