Aurora Dragoș…Un interviu

Azi e ziua Aurorei Dragoș, una dintre cele mai mari baschetbaliste ale României. Din sertarul meu, la cererea publicului, vă prezint un interviu de demult…După cum v-am obișnuit, n-am umblat la el să îl editez, el e așa cum a apărut acum cîțiva ani buni. Așadar:

Data naşterii: 11.01.1968, Cluj-Napoca

Zodia : Capricorn

Studii:

·        Liceul “Emil Racoviţă”, Cluj, promoţia 1986

·        Facultatea de Tehnologie Chimică, promoţia 1993, Cluj

·        Studentă în anul II la Facultatea de Kinetoterapie, “Avram Iancu” din Cluj

Activitatea sportivă :

·        8 titluri de campioană naţională de junioare cu CSS “Viitorul” Cluj-Napoca

·        vice-campioană naţională de junioare cu CSS “Viitorul” Cluj-Napoca

·        medaliată cu bronz în două ediţii ale campionatului naţional de junioare cu CSS “Viitorul” Cluj-Napoca

·        10 titluri de campioană naţională de senioare, consecutive, cu “Universitatea” Cluj, între 1983-1992

·        un titlu de campioană naţională de senioare, în ediţia 1996-1997, cu ACRO Bucureşti

·        medaliată cu bronz în campionatul naţional, ediţia 1997-1998, cu ACRO-Olimpia Bucureşti

·        medaliată cu argint în campionatul naţional, ediţia 1993-1994

·        titulară în lotul naţional de junioare al României din 1992 până în 1985

·        titulară în lotul naţional de senioare al României din 1985 până în 1998

·        participantă cu “Universitatea” Cluj la campaniile europene din cadrul Cupei Campionilor Europeni

·        participantă la 2 turnee finale de junioare ale Campionatului European ( 1994 la Tuzla, în Iugoslavia şi 1985 la Perugia, în Italia )

·        participantă la 2 turnee finale de senioare ale Campionatului European (Cadiz, Spania, 1987 şi Brno, Cehia, 1995)

·        prezentă în lotul naţional la campaniile de calificare pentru turneul final al Campionatului European din 1988, în Polonia

·        participantă la două ediţii ale “Universiadei”- în 1991 la Sheffield şi 1993 la Buffalo

·        a jucat la “Universitatea” Cluj între 1983 şi 1996

·        a jucat la ACRO Bucureşti între 1996 şi 1998

·        a jucat pentru “Triamvos” Atena, în ediţia 1998-1999, cu care a terminat pe locul 4 în campionatul Greciei, fiind colegă cu o altă clujeancă, Tünde Enyedi

·        coşgeteră a turneului final al campionatului naţional de junioare în ediţia din 1981, la Târgu -Mureş

·        desemnată de şase ori drept cea mai bună jucătoare a României

·        prezentă la două ediţii ale “All Star Game”, în România

·        maestră emerită a sportului, titlu primit în 1998, cu ocazia celebrării celor 50 de ani de existenţă a clubului “Olimpia” Bucureşti ( n.r. mă întreb de ce nu a primit oare acest titlu după ce a cucerit 10 ediţii de campionat cu “U” Cluj)

·        a lucrat, la “Universitatea” Cluj cu doi antrenori excepţionali, cărora le datorează enorm- este vorba despre Horia Pop şi Nicolae Martin, cei mai mari antrenori pe care i-a avut vreodată acest club

·        a fost director sportiv al echipei feminine “U” Terapia- ACSA Cluj şi vcepreşedinte la Federaţia Română de Baschet

 

****

Cine intră astăzi în Sala Sporturilor “Horia Demian” pentru a viziona un meci de baschet feminin, nu poate să nu remarce, în afară de spectacolul din teren, perpetua “alergătură” a unui personaj atât de drag nouă, clujenilor. Este vorba despre Aurora Dragoş. Cu o mină mereu preocupată, ea parcurge kilometri întregi înainte şi după terminarea partidelor, pe trasee doar de ea ştiute, pentru ca nici un amănunt să nu fie lăsat la voia întâmplării. Se implică în viaţa acestei echipe cu o ardoare demnă de o cauză mai bună, iar apropiaţii fenomenului baschetbalistic au realizat acum că face acest lucru cu folos, din moment ce, iată, după ani buni de “secetă”, “U” are şansa de a mai juca o finală de campionat naţional.

Mereu elegantă, atât la înfăţişare, cât şi în calitatea discursului său, ea emană o aură de profesionalism prea repede uitat în această sală care a fost, de-a lungul anilor, un adevărat sanctuar al baschetului românesc. Într-o vreme în care valorile sunt adesea răsturnate, apariţia şi implicarea Aurorei Dragoş în viaţa echipei “Universităţii” sunt demne de remarcat.

 

Despre performanţele sportive ale invitatei noastre veţi afla citind acest material. Despre calităţile sale manageriale vor vorbi anii care vin. Tinereţea, curajul, tenacitatea, abilitatea, profesionalismul şi, nu în ultimul rând, farmecul său personal, sunt tot atâtea atu-uri în favoarea ei în această întreprindere, deloc uşoară, de a relansa baschetul feminin clujean.

 

 

 

Nu poţi ocoli prima întrebare! De ce baschet şi nu altceva?

  Bine zis de ce nu altceva. La început, pe la 6-7 ani, mă visam o a doua Nadia. Părinţii au fost de acord să încep cu gimnastica, pentru care aveam uşoare abilităţi. La “Nicolae Bălcescu” am făcut primii paşi, dar fiind încă de pe atunci destul de înaltă, nu aveam mobilitatea specifică pe care acest sport o reclamă. Nu voiam să abandonez totuşi şi de aceea m-am înscris, sunt sigură că vei zâmbi, la un curs de balet, la Casa de Cultură a Studenţilor. Cine ştie ce alte “idei” aş mai fi putut avea dacă nu m-ar fi descoperit, la un moment dat, antrenorul de baschet Horia Pop. Dânsul a venit la noi acasă şi i-a convins pe ai mei să mă “redirecţioneze” spre sportul cu mingea la coş. Peste ani, dânsul mi-a mărturisit că din prima clipă mă şi vedea, datorită înaltului său profesionalism, la locul potrivit într-o echipă de baschet.

Ai ajuns la “Viitorul”, cu care ai participat la primul tău turneu final, la Tulcea…

– Da, lucrurile au început să devină serioase, deşi, din păcate, la acel turneu am “ieşit” abia pe locul 7. Nici în anul următor nu am reuşit mai mult, terminând pe 11. A venit apoi anul 1981, în care, la Târgu -Mureş, am câştigat titlul de campioane la minibaschet. A fost momentul în care am simţit că am un viitor în acest sport, momentul în care am simţit că aparţin baschetului. Rezultatele bune au continuat, iar în 1983 am cucerit titlurile de campioane naţionale de junioare III, la Focşani şi de junioare II, la Târgu -Mureş. Ceea ce este de remarcat este că am luat şi “bronzul” la junioare I, în acelaşi an, la Cluj, deci jucam în paralel în trei competiţii. Nu vreau să fac neapărat comparaţii, dar acum se resimte acut lipsa acestor competiţii puternice, la nivel de junioare, explicaţie firească a unui anume recul în performanţele de la nivel internaţional.

Ce a urmat după perfomanţele din anul 1983?

– În 1984 am ieşit, cu CSS “Viitorul” Cluj, din nou campioană, cu junioarele II, la Arad. Din lotul de atunci trebuie să amintesc câteva dintre colegele mele, fără de care aceste performanţe nu puteau avea loc: Tünde Enyedi, Ildiko Manases, Simona Muşat, Margit Veres, Maria Vigh, Ioana Crişan, Delia Dragoste, Angela Moldovan sau Georgiana Geleriu. Pentru că am pomenit aceste nume atât de dragi mie, nu se poate să nu îl pomenesc pe antrenorul nostru Horia Pop. Am să mă refer doar la mine şi am să spun că acest om a fost cel care mi-a marcat destinul definitiv. Fără el, nu aş fi reuşit poate niciodată să mă exprim atât de bine în teren, nu aş fi reuşit să îmi construiesc o asemenea carieră, nu aş fi reuşit să îmi găsesc o mai mare satisfacţie decât aceea de a fremăta din toată fiinţa mea atunci când păşeam în sălile de sport. Horia Pop a fost un şlefuitor de talente veritabil, dar şi un mare caracter, care m-a determinat să mă concentrez şi să îmi canalizez toate energiile spre baschet, spre performanţă. Dacă suntem la acest capitol, al antrenorilor care mi-au fost aproape de suflet, trebuie să îi pomenesc pe Nicolae Martin, o figură unică a baschetului românesc, Elena Popescu, alături de care am lucrat întotdeauna cu plăcere, precum şi pe tehnicienii de la ACRO Bucureşti, adică domnii Moise şi Paraschivescu. În acea perioadă am avut-o ca antrenoare secundă pe Ştefania Borş, o jucătoare care a scris istorie în teren, dar care s-a dovedit a fi şi o bună profesionistă, înafara lui.

– Pentru că ai ajuns să pomeneşti numele celui care a fost Nicolae Martin, trebuie spus că domnia sa a fost cel care te-a titularizat la “U”, la numai 16 ani şi cu siguranţă ai foarte multe amintiri care te leagă de personalitatea sa…

– Da, din returul sezonului 1983-1984, “Baciul” m-a aruncat în focul Diviziei A, având mare încredere în mine. Trebuie menţionat că de acest “tratament” au avut parte şi alte colege din generaţia mea, pentru că Nicolae Martin avea o adevărată “politică”, aceea de a ne verifica potenţialul în cele mai grele partide cu putinţă. Ce este într-adevăr de remarcat este felul în care noi am răspuns acestei încrederi pe care ne-a acordat-o, în sensul în care am înţeles să dăm tot ce aveam mai bun din noi. A fost fantastic ca la numai 16 ani, la finele campionatului 1983-1984, să câştig primul meu titlu de campioană naţională de senioare, jucând concomitent şi în campionatele de junioare. Nicolae Martin a fost unul dintre cei mai originali antrenori, atât din punct de vedere uman, cât şi al metodelor de antrenament.

Ţin minte că, într-un an, el a avut ideea fabuloasă de a fixa unul dintre stagiile de pregătire nici mai mult nici mai puţin decât în salina de la Dej. Nu ştiu prin ce minune, dar în această locaţie s-au instalat două panouri, iar noi coboram zilnic cu căşti de protecţie, conform normelor în vigoare şi ne antrenam cu un sârg extraordinar. Nu ştiu dacă aceasta a fost unul dintre secretele performanţelor noastre, dar ştiu că acea experienţă nu o voi uita niciodată. “Terenul” era uşor în pantă, dar asta nu ne deranja deloc, mai mult, era o adevărată provocare să facem faţă acestui handicap.

Omul Nicolae Martin emana o căldură interioară deosebită, în ciuda metodelor sale spartane de pregătire. Nu pot uita cantonamentele noastre celebre la Gaizer, din Timiş, unde am prins de câteva ori chiar şi Crăciunul. După greutăţile pe care le întâmpinam zi de zi pe teren, ştiam că vine şi destinderea, iar la acest capitol Nicolae Martin nu avea rival. Nu pot trece peste ideea sa genială de a sărbători “Ziua Ianuariştilor”, el însuşi fiind născut în ianuarie. Era un bun prilej de a face un alt fel de “şedinţe tehnice”, asezonate cu câte un pahar, în jurul căruia unii dintre noi prindeam mai mult curaj, limbile deveneau mai “slobode”, dar măcar ajungeam să ne cunoaştem mult mai bine.

Am să închei această incursiune printre amintirile legate de nea Martin cu celebra partidă de la Novosibirsk. Aici jucam în ultimul meci pentru calificarea noastră la turneul final al Cupei Campionilor Europeni şi gazdele noastre au amenajat terenul de joc pe un patinoar natural, folosit îndeobşte pentru partidele de hochei. Temperatura era de zero grade, iar “evenimentele” cele mai hazlii erau atunci când trebuia să recuperezi mingea care ieşea din spaţiul de joc. Atunci te dădeai efectiv pe gheaţă până la locul cu pricina, după care reveneai, dacă nu cădeai între timp pe teren. A fost şi aceea o experienţă, cu care puţine baschetbaliste se pot “lăuda”.

Am spus că închei, dar nu o pot face fără să spun că tot acolo, antrenorii- Nicolae Martin şi Horia Pop, au fost invitaţi de către organizatori la o “seară specifică locului”. Ritualul era votcă, saună, apoi o ieşire la o “baie” în zăpadă, pentru “revenire” şi “replay”. Finalul a fost unul cât se poate de nostim, în sensul că cei doi tehnicieni s-au întors în cantonament unul cu hainele celuilalt, motiv de mare amuzament a doua zi. Sper ca domnul Horia Pop să nu se supere pe mine, dar nu puteam să nu amintesc această” fază”.

Revenind la tonul absolut serios şi pentru ca cei care citesc aceste lucruri să ştie exact care era preocuparea noastră de bază, voi aminti, în treacăt, că între 1984 şi 1993, am cucerit, în această “formulă”, 10 titluri consecutive de campioane naţionale cu “Universitatea” Cluj. Nu neapărat într-o ordine, le voi aminti pe cele care au reuşit, în timp, aceste performanţe: Mariana Bagiu, Gabriela Mărginean, Virginia Popa, Carmen Costanaşiu, Suzana Şandor, Gheorghiţa Bolovan, Magdalena Pall-Jerebie, Gabriela Kiss, Ildiko Manases, Maria Vigh, Margareta Vereş, Paula Misăilă, Simona Morar-Muşat şi altele.

A fost, în acea vreme, partida istorică împotriva lui “Primigi Vicenza”, în Cupa Campionilor Europeni, în faţa a 3000 de spectatori prezenţi în Sala Sportului “Horia Demian”. Am învins atunci, într-o atmosferă electrizantă şi de o manieră entuziasmantă, după ce fusesem conduse cu 6 puncte înainte cu 3 minute de final. Am demonstrat atunci, mai mult decât întotdeauna, că formam o ECHIPĂ, în adevăratul înţeles al cuvântului. A fost momentul nostru de glorie, când am demonstrat că locul baschetului feminin românesc poate fi în elita celui european. A fost oglinda fidelă a unei munci fără rabat a unei generaţii care, conduse de pe margine de aceşti monştri sacri, Nicolae Martin şi Horia Pop, avea mândria de a lupta pentru însemnele “Universităţii” Cluj.

Aurora, ai rămas “datoare” cu câteva consideraţii despre echipa naţională, pentru care ai evoluat timp de 14 ani, între 1985 şi 1998.

– Am jucat, într-adevăr timp îndelungat la lotul naţional, am participat la o serie întreagă de meciuri de calificare pentru campionatele europene şi am trăit, alături de colegele mele, momente de mare satisfacţie. Multe dintre coechipierele mele din lotul de senioare au fost aceleaşi cu care am jucat şi în lotul naţional de junioare şi am să le amintesc aici pe Gabriela Mitroi, Gabriela Petre, Iulia Alioman, Magdalena Moise sau Ana Maria Gera. Acestora li s-au adăugat în timp sportive de mare calibru, precum Paula Misăilă, Gabriela Kiss, Mariana Bădinici, Lucia Grecu şi, bineînţeles, Magdalena Jerebie. Multe dintre acestea mi-au devenit prietene, dar mai ales Mitroi, Alioman şi Petre. Aş aminti cu mare plăcere şi despre colegele mele de la ACRO Bucureşti, cu care am cucerit un titlu naţional, iar dintre acestea, pot spune că m-am înţeles foarte bine cu Alina Moanţă, Magdalena Moise şi Cătălina Şerban.

Nu lipsite de importanţă au fost şi participările României la Universiadele de la Scheffield, în 1991 şi Buffalo, în 1993, unde, la nivel de echipe studenţeşti doar, am luat totuşi contact cu lumea bună a baschetului mondial.

Îmi mai aduc aminte de ceva acum: iniţiativa lăudabilă pe care a avut-o Federaţia Română de Baschet atunci când a organizat, din păcate doar în două ediţii, “All-Star-Game”-urile feminine, prilej în care exista posibilitatea ca publicul din România să vadă în teren tot ceea ce are mai bun baschetul românesc. În plus, spectacolul din teren constituia o foarte bună propagandă pentru acest sport.

În campionatul 1998-1999 ai evoluat în Grecia, la “Triamvos” Atena, cu care ai reuşit un merituos  loc 4. Ce ne poţi spune despre această experienţă?

– Pot cataloga prezenţa mea în campionatul elen doar la capitolul experienţă, dar, fără să extind subiectul, aş spune că a fost una nefericită. Au existat o serie de factori care mi-au lăsat un gust amar, dintre care aş aminti faptul că promisiunile care mi-au fost făcute iniţial nu au avut acoperire în realitate. Singurele puncte pozitive au constat în colaborarea şi prietenia cu Tünde Enyedi, vechea mea colegă de la “U” şi cu Sirge Signe, o jucătoare venită la echipă din Lituania. Ca urmare, după un singur sezon, am hotărât să revin în România. Pentru că sunt sigură că o să mă întrebi ce am făcut în continuare, am să îţi spun că eram supra-saturată de baschet, aşa că, timp de doi ani, am locuit la Bucureşti, unde mi-am vizitat prietenele, am mai fost pe la sală, în calitate de spectatoare, mi-am adunat gândurile şi într-un final am decis să revin la Cluj.

– Aurora Dragoş, sunt multe lucruri despre care aş fi vrut să te mai întreb, dar întâlnirea noastră trebuie să aibă un final şi de aceea am să las la alegerea ta acest ultim segment al interviului de faţă…

– M-ai încurcat puţin, dar am să încerc să mă descurc. Viaţa mea a fost legată de baschet. Este o poveste frumoasă, demnă de cele de la gura sobei, o poveste fascinantă, în care cei doi antrenori ai mei au fost personajele principale. Noi, jucătoarele, am fost o FAMILIE şi acest spirit a dăinuit peste ani. Estepoate de ajuns săpomenesc numele Deliei Dragoste, o fată pe care o cunosc parcă dintotdeauna şi cu care am rămas prietene pe viaţă, pentru a face dovada acestui spirit. Cuvinte frumoase şi pentru Anca Opriş de la Terapia şi pentru profesorul Măcelaru, preparatorul nostru fizic. Pentru ca această ordine să fie cu totul şi cu totul anapoda, mai trebuie să pomenesc un nume, Gabi Goldner, profesorul meu din facultate, pe care baschetul l-a cucerit, un om care m-a ajutat mult şi la care voi ţine mereu.

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
2.286 citiri

Leave a Reply