Cînd zîmbetul unei femei te urmărește ești mort

Mi-a povestit cineva o chestie banală. Că doar nu credeați că toți oamenii ar trebui să aibă povești excepționale. De aceea nici nu i-am dat importanță. Dar nu știu cum, mi-am amitit de ea și-acum, chiar dacă mi se pare în continuare banală, am trecut-o de la categoria “banală de 5” la categoria  “banală de 7”. Sau, dacă vreți, nu chiar atît de banală încît să nu pot să v-o spun și vouă. Așadar, povestea:

-Ovi, cred că aveam vreo 22 de ani. M-au trimis, nu se știe de ce, la Jucu. Trebuia să fac ceva acolo, cu serviciul, dar uite, după atîția ani, nici nu îmi mai amintesc ce trebuia să fac. Important e că am terminat foarte repede. Destul de repede ca să prind cursa de 11.00 spre Cluj, nu aia de 14.00. Mi se părea că am făcut o mare șmecherie că am cîștigat alea trei ore. Și iarăși, să mă tai și nu știu de ce mă grabeam acasă. În plus, nu-mi aduc aminte nimic din ziua aia pe care îmi propusesem să o…cîștig.

Îmi aduc aminte, însă, că pe ulița aia pe care așteptam autobuzul, cursa, stătea pe o bancă o fată. Frumoasă, de altfel. Da ce zic eu frumoasă, chiar foarte frumoasă. Părea așa, că nu aparține locului, dar nici că ar fi avut chef, ca mine, să plece la Cluj. Chiar începusem să pun pariuri cu mine însumi: urcă sau nu urcă în autobuz? Era foarte ciudat să vezi o fată elegantă stînd pe-o bancă într-un loc oarecum neutru, că banca aia nu era nici în stația de autobuz nici în fața unei case, să zici că a ieșit în drum, așa cum se iese la țară, fără nici un motiv…

Dar nu asta am vrut să-ți zic.

Am vrut să îți zic că fata asta s-a apucat la un moment dat să îmi zîmbească.

Mie, clar, că am verificat, nu era nimeni în spatele meu.

Mă, acum era foarte ciudat. Să stai într-o stație de autobuz în localitatea Jucu (hai să nu îi zicem sat), în stația aia să fie o fată frumoasă și asta să se apuce să îți zîmbească. Era atît de ciudat încît am stat ca un idiot și m-am tot gîndit ce ar trebui să fac.

Tîmpiți eram, totuși, pe vremea aia. În loc să merg la ea s-o întreb bună, ce faci, de ce-mi zîmbești, nu vrei să ne împrietenim și după aia să ne culcăm, noi o tot mojmondeam, mai ales eu, punîndu-mi întrebări metafizice…

Deci n-am făcut nimic, îți dai seama. Am tot stat și m-am tot gîndit vai, ce chestie, cum îmi zîmbește ea mie, înseamnă că-s băiat frumos, vai, ce fain, oare cînd vine cursa?

Mă da știi cum zîmbea?

Nu zîmbea așa, a agățat bărbați, zîmbea într-un alt fel, nu știu cum să îți explic. Parcă și acum o văd…

-Te pot înterupe ca să te întreb cum s-a terminat povestea asta, că nu-mi plac poveștile lungi…

-A, da, scuze, păi nu s-a teminat nicicum. Eu am urcat în autobuz, ea nu. Deci am cîștigat pariul, că așa am pariat pînă la urmă, că eu urc și ea rămîne. Și după aia am ajuns acasă, nu mai țin minte nimic din ceea ce am făcut în ziua aia. Și după aia știi, m-am însurat înainte de Revoluție, am doi copii, unul e în America și celălalt la Londra. Am vrut numa să-ți povestesc chestia asta așa, pentru că nu știu de ce dracu din cînd în cînd mă mai gînsesc la fata aia, cum stătea ea acolo pe bancă și îmi zîmbea. Oare ce-o fi vrut?

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
2.988 citiri

Leave a Reply