Mi-am făcut doi prieteni mai în vîrstă. Știrea e că ei sînt foarte fericiți și se iubesc

Sînt vecinii mei, cum ar veni. Au înspre 70 de ani. Prima dată mi-a atras atenția el, pentru că îmi plăcea cum fuma. Știți, sînt unii oameni care știu fuma, o fac cu distincție, au o eleganță a gestului, nu înghit tot fumul așa, ca și cu ar părea niște nesătui. Îți și vine să-i ierți pentru prostul obicei, într-atît de bine li se potrivește…

Așa. Deci îl vedeam pe balconul lui, fumînd. Nu era niciodată vesel. Dar nici încruntat. Mai degrabă puteai spune că are un aer absent.

Mi-am permis într-o zi, nu se știe ce m-a apucat, să-i ofer o țigară mai specială, din foi. O țigară, nu un trabuc. Mizam pe profesionistul din el. Ne întîlnisem în fața liftului. Nu știu ce m-a apucat, dar se pare că am procedat bine, pentru că mai apoi mi-a spus că a savurat-o și că ar vrea să știe unde se găsesc astfel de țigări, ca să-și mai ia…

Dacă vă spuneam de el și de cum mi-a atras atenția, trebuie să vă spun și de ea, dar asta numai după ce vă spun despre imaginea celor doi, împreună.

E așa: el o ocrotește, ce mai…Face tot ce trebuie să facă. Îl văd la cumpărături, îl văd dereticînd prin casă (ei locuiesc la etajul 1), îl văd întinzînd hainele la uscat. E foarte politicos cu ea, îi deschide ușa blocului, pare a nu-i ieși din vorbă, ceea ce nu pare complicat, pentru că nici ea nu arată a femeie cicălitoare…Cei doi formează un cuplu extraordinar de bine sudat, se poate spune chiar că își arată unul altuia mai mult decît o fac alții de vîrsta lor. Plutește cumva, în aer, un iz de dragoste, chiar dacă anii au trecut peste ei și lucrurile nu mai au cum să arate la fel ca în tinerețe…Dar se simte…

Și-acum ea. O vedeam rar. Mai mult seara, la ora 18.00, cînd merge constant la biserică. Ne salutam, dar nu intram în vorbă. E atent îmbrăcată, elegantă, vorbește încet cu cele care o însoțesc, e o femeie educată, ce mai…

Și, într-o zi, nu știe ce mă apucă, și o întreb dacă nu pot să o duc în oraș cu mașina. Ne potriviserăm unul în fața celuilalt, în fața mașinii mele. Și-am intuit că nu mă va refuza. Așa am simțit eu, că o va ajuta această invitație, că prea părea derutată…

Și, pe drum, fără să pun întrebări, mi-a spus că este medic pediatru pensionat și că merge la spital pentru a i să se dea un verdict în unei intervenții medicale urmată de o rundă de analize. Analizele inițiale stabiliseră că are o tumoare malignă care apoi i-a fost extirpată. Iar în acea zi trebuia să primească răspunsul la întrebarea dificilă: “mai e sau nu mai e cancer”?

Să nu vă întrebați de ce nu era și soțul ei cu ea, pentru că m-a lămurit pe mine: pentru că așa voia ea, să fie singură cînd află.

Așa. Și s-a dus, și eu m-am gîndit toată ziua la chestia asta teribilă. Apoi am uitat, că așa sîntem noi, oamenii, mai uităm, că doar nu ni se întîmplă nouă, ca să ne preocupe în fiecare secundă…

Și, după un timp, pe cînd treceam prin fața blocului destul de preocupat, vocea ei, a acestei doamne, m-a trezit din amorțeală. Era la balcon și mi-a spus: “Nu mai am nimic. Mi-au ieșit bine analizele”.

Și-apoi, de 8 Martie, cam cu două-trei zile după ce am aflat vestea bună, am sunat la ușă și i-am lăsat soțului ei un buchet de flori (nu mă uitasem la ceas, era 18.15, ea era la biserică).

Și de atunci mi se întîmplă să mă uit din ce în ce mai des, cînd intru în bloc, spre etajul 1, și nu de puține ori știu (simt) că unul dintre ei va fi acolo și că îmi va face cu mîna, semn de prietenie. Și mă bucur să îi văd zîmbind pe amîndoi, uneori ea tachinîndu-l că nu întinde bine rufele, alteori pe el singur mai “furînd” cîte un fum dintr-o țigară, pentru că ea de cînd s-a făcut bine nu mai e la fel de permisivă cu prostul lui obicei…

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +3 (from 3 votes)
2.954 citiri

Leave a Reply