Adi Bîlc e în Canada/SUA, inginer, de-un secol, dar mai venea prin România și înainte de anii 2.000. O vreme venea cu noi în Babeș și chiar și în deplasările nostre devenite tradiționale, cele de la Tîrgu-Lăpuș, unde aveam o… reciprocitate. A jucat cu noi ultima dată prin anii 1995- 1997, cînd eram în trupa noastră erau Doru, Stelică, Urculescu (cel care a murit după un teribil accident de mașină), Marius Pîrlea, Mitruș, Sorin, Gabi, Tibi și alții… Dar eu vreau să vă zic două vorbe despre Adi Bîlc cel din copilăria mea, din Sinuța…
Copil fiind, el stătea în capătul de sus al străzii Marinescu, pe-acolo pe unde funcționa pe vremea aia crîșma lui Iepure (o istorie mișto are această crîșmă, v-oi mai povesti eu…). Și era bun de tot la fotbal, de fapt cam ca toți cei care jucam în acea echipă. Era ațos, te loveai de el ca de stîlp, niciodată nu acuza lovituri, asta poate și pentru că el apuca să lovească întotdeauna primul.
Era căpos, în sensul în care nu prea puteai să-ți impui punctul de vedere peste al lui, foarte ambițios și din cîte îmi amintesc și foarte bun la școală.
Ținea cu Universitatea Craiova, ceea ce iarăși îl individualiza printre noi, pentru că ni se părea de-a dreptul absurd ca un copil din Ardeal să aibă drept favorită o echipă din Oltenia. Dar ăsta era adevărul, omul tot tremura cînd se televizau meciurile Craiovei de pe atunci.
Era bun prieten cu țiganul Lai (cel care avea să se sinucidă, peste ani), cu care se cam și luau la bătaie (asta mi-a spus azi, pentru că eu nu îmi aminteam…).
În sfîrșit, Adi Bîlc a venit acasă, la Cluj, stă toată luna septembrie. A venit cu soția sa, o distinsă doamnă, tot româncă, și-am stat la povești două ceasuri bune.
Mi-a picat bine.
Am vorbit despre toți cei din Sinuța: despre Lai, Iancsi, Doru și Florin Diculescu, Sergiu, Mircea și Sorin Cojocaru și chiar și despre cei de ale căror nume nu ne mai aminteam…
Şi mi-am mai amintit eu ceva: cum băteam la el în curte mingea, unu pe unu, deși curtea lui nu era prea mare, ba dimpotrivă, se poate spune că era una mică. Și totuși reușeam să jucăm unu-pe-unu ore în șir, fără să ne plictisim. Ce vremuri, cînd puteai juca fotbal unu-pe-unu ore în șir…
Așa o zi să tot ai, ca și cea de azi, cu povești. Că ce-ar fi viața fără povești?
PS
I-am arătat filmul despre Sinuța pe care l-am făcut cu cei de la TVR Cluj (îl găsiți dacă bateți pe-aici cuvintele Locul meu special, nu vă mai tot dau link), i-am zis ce planuri am legate de Sinuța, și din astea, povești, ce să vă mai tot povestesc…