Fericirea avea gust de fosfarin și miros de ziar

Sursa foto:  cosmin.ilie@te-japka.blogspot.com

Sursa foto:
cosmin.ilie@te-japka.blogspot.com

Cîteodată, demult, cel mai frumos cadou pe care mi-l puteam face era să citesc Sportul în grădină. Vă povestesc, pe scurt, și cum se proceda, că nu-i simplu, așa, hai să citim un ziar…

Pregătirea.

Pe vremea aceea despre care vă vorbesc, adică pe cînd locuiam în Sinuța, Sportul venea într-un singur loc mai apropiat de casa noastră, adică în Piața Păcii, la chioșcul de ziare de acolo. De pe Ciprian Porumbescu în Piața Păcii era o distanță cît-de-cît, dar eu o acopeream în 5 minute de alergare, la vale. Iar la deal poate un pic mai mult, hai să zicem 10 minute. Pe la ora 7 dimineața coboram și mă așezam la coadă la ziar, pentru că nu veneau foarte multe. „Cîte-au venit?”, șoptea unul mai din spate. Și ne număram. „Nu, nu ajunge pînă în spate”, spunea cîte unul, fericit că el prinde… Și după ore întregi de stat la coadă, puneam mîna, în sfîrșit, pe ziarul meu. Asta da victorie.

Instalarea. 

Ai mei erau de mult plecați de-acasă. Pe vremea aia serviciul începea la ora 06.00. Eram singur-singurel, doar eu și-un cîine, Rex, dar putem să nu-l punem la socoteală, că el nu știa citi. Deci, ziarul era doar al meu, asta vreau să spun.

În frigider aveam o cremă de fosfarin, un fel de răsfăț culinar în lipsa cremelor de cacao cu care sîntem acum obișnuiți. Și luam crema aia, și-mi făceam un sirop cu apă rece sau cînd n-aveam sirop era bun un Hellas (pe post de limonadă) și cu astea două plecam în grădină.

Aici, în grădină, aveam o… instalație. Era un fel de băncuță, destul de pătrată ca să zic așa, pe fundul căreia împungeam ziarul în cîteva locuri, cu pioneze, să stea drept, întins.

Și, la rîndul meu, mă întindeam, pe o pătură, cu capul sub această băncuță. Și-așa, fără să-mi folosesc mîinile, puteam citi ziarul. În plus, cum deja cam bătea soarele, capul îmi era protejat de raze.

Era o instalație pe care am gîndit-o multă vreme, pentru că trecusem prin experiența cititului întins pe spate cu mîinile ridicate și constatasem că dureau al naibii mîinile după ce le țineai așa, spînzurate…

Meditația. 

Desenul

Desenul

Inspirat de un desen care mă obseda, imitam și eu în pozița aceea, ca să mă relaxez, cică. Luam din cînd în cînd cîte o pauză din citit (asta și ca să nu termin ziarul rapid, că ăsta era pericolul, să-l citești într-o clipă și să nu mai ai ce face după aceea). Și-atunci arătam așa:

-Un băiat cu mîinile și picioarele desfăcute, cu capul sub o bancă, ținîndu-și respirația cît putea mai mult, încercînd să se… relaxeze.

Și după ce mă… relaxam, mai scoteam pionezele și le mai împlîntam o dată pe paginile următoare.

Între aceste reprize, mai trăgeam cîte o gură de sirop (cu paiul) și luam cîteva linguri de cremă de fosfarin. A, și cu paiul era o poveste, că nu se găseau paie așa, pe toate drumurile, doar la restaurante, acolo unde un vecin avea o pilă, așa că mă puteam lăuda că am… paiele mele.

Citeam tot ziarul, asta însemnînd inclusiv casetele redacționale, pe care ajunsesem să le știu pe de rost. Îi știam pe toți oamenii ăia după nume, fără să-i fi văzut niciodată în viața mea. Unii au și murit fără să-i fi văzut niciodată, din păcate.

Concluzii. 

Era vară. Aveam 12, poate 13 ani. Nu suna telefonul pentru că nu aveam telefon. Era soare. Mă uitam la cer cînd scoteam capul de sub băncuță. Mă bronzam (mai puțin pe cap, că era sub băncuță). Citeam un ziar. Ajunsesem să îl știu pe de rost. Treceau 4-5 ore în tot acest proces.

Era bine.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +4 (from 4 votes)
2.162 citiri

2 comments to Fericirea avea gust de fosfarin și miros de ziar

Leave a Reply