Am trecut iar pe strada mea

casa-sinuta-bunAm fost iar pe strada Ciprian Porumbescu. Bine, eram prin cartier și-am zis să intru și pe-acolo să-l salut pe Iancsi. N-am avut noroc de asta. În schimb mi-au trecut prin fața ochilor, scurt, cît am clipit de două ori, imagini cu strada de odinioară. În loc de asflat erau pietre, multe, mici, și cîteva dintre ele ascuțite. Iar pe lateralele ei strada era mai joasă. Arăta ca o cocoașă imensă, pe lungime, de la capătul la care întorcea autobuzul numărul 6 și pînă la intersecția cealaltă, cea cu fosta stradă Ciobanului. Era greu să controlezi mingea, mai trebuia să o ții cumva “pe șine”, că dacă o lua stînga sau dreapta prea mult era cam greu s-o scoți de-acolo…

Cînd cădeai, la un fault, apoi cădeai…

Genunchii n-aveau cum să scape intacți după o căzătură, pietrele erau prea dure. La fel cum erau și jucătorii. Probabil cel mai dur fotbal de pe planetă se juca în Sinuța. Erau cîțiva cotonogari consacrați iar cei care nu erau așa, se formau. Se întîmpla să cazi pînă și cu bicicleta pe-acolo, printre pietre, de unul singur, d-apoi la fotbal, unde erai…ajutat. Practic toată viața de după Sinuța nu mi-a fost frică să cad pentru că n-aveam cum să o fac mai rău decît pe pietrele alea. Culmea, dacă e să îmi amintesc bine, atunci cînd am căzut cel mai tare și am avut fractură de craniu am căzut pe singurele alei betonate din cartierul Sinuța de pe vremea aceea, adică pe cele de la căminele studențești…

Bine, vă ziceam de clipit…

Așa.

Deci am clipit ce-am clipit și m-am întors la imaginile de azi, cu strada lună și bec, draptă ca-n palmă, astfaltată. Atîta doar că e plină pe o parte și pe alta de mașini, de pare mai îngustă decît era odinioară.

M-am mai uitat o dată la casa lui Iancsi, apoi la asta din poză în care-am locuit, și-am plecat.

Nimic interesant, cum s-ar spune.

Atîta doar că mi-e dor de Sinuța, de meciurile alea interminabile și de sentimentul acela, unic,  de apartenență la ceva important. Pentru că așa ne simțeam cu toții, cei de-acolo, ca fiind parte a unui loc special.

Aud că și alții o iau razna, ca și mine.

M-am întîlnit cu doi foști locuitori ai cartierului, acum ceva vreme, și mi-au  spus că din cînd în cînd aleg să se plimbe prin Sinuța, cică le face plăcere.

De-atunci îmi spun că nu sînt singurul “tîmpit” care are nostalgii din astea…

De-aia le mai și scriu, că cică cei doi citesc.

Și-atunci m-am prins că am un public-țintă, cum se zice…

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
1.886 citiri

Leave a Reply