O casă de pe Ciprian Porumbescu.
Urc strada Babeș așa, în amintirea vremurilor de altădată, nu că aș avea treabă acolo. Fac la dreapta, urc pe Marinescu, iarăși la dreapta, pe „strada mea”, pe Ciprian Porumbescu, ajung în capăt, respir, și mă întorc în celălalt capăt al ei. Mai urc un pic, o iau la stînga pe Speranței, cobor pe Pasteur și sînt din nou în Piața Păcii. O fi bine, o fi rău? Asta nu se știe, dar 45 de minute din viață merită pierdute așa, de „pan-plezir”. Nu se întîmplă nimic important în 45 de minute, nimic care să te poată priva de plăcerea aducerilor aminte. Și-n astea 45 de minute, cît o repriză de fotbal, refac în minte traseul din vremurile de altădată, pe cînd mă întorceam de la școală…
Urcam pe Babeș fără să privesc spre morga spitatului, că cică era semn rău. Îmi amintesc că urcam pe partea aceea dar mă uitam tot timpul pe partea cealaltă, pînă treceam de acel loc. Imediat după acest hop traversam pe stînga, să-l salut pe croitorul care intrase în istoria locului: construia o casă dintotdeauna parcă. Doar casa lui era mereu „la roșu”, de zeci de ani, în timp ce altele se înălțau sau se dărîmau în jur. Gurile rele spuneau că e milionar și că asta cu casa la roșu e o mască, să nu se prindă „ilicitul”…
Sus de tot, în capul străzii, îmi băgam nasul în subsolul Facultății de Farmacie, asta era cam pe strada Ion Creangă, să văd dacă nu bate nimeni mingea de ping-pong acolo, să joc și eu un set dacă mă lasă…Acolo, la subsol, era o masă de tenis de masă unde studenții mai jucau cîte un meci iar cînd aceștia plecau, mai pe seară, aveam noi metodele noastre de a intra prin „efracție” acolo și-atunci începeau adevăratele partide…
La dreapta, pe Marinescu, n-aveai ce face pînă la aprozar. Poate doar să verifici dacă e acasă Sergiu, mai sus de căminul 14, operațiune foarte grea, pentru că poarta era aproape ermetic construită, doar o fantă minusculă îți putea oferi cît de cît o imagine din intriorul curții. Noroc cu cîinele casei, un șorecar, care lătra de mama focului și-atunci te prindeai repede dacă e sau nu e acasă Sergiu, pentru că ieșea bunică-sa și-ți spunea.
La aprozar luai o cutie de Karola, un suc bulgăresc la cutie de tablă. Traversai la Mecca noastră, la terenul de fotbal, și-n trecere, pe la atelierul din incintă îți dădea nenea de acolo două găuri paralele în capac, să poți bea sucul direct din cutie, ca șmecherii. Acolo, în drumul spre teren, te rugai să auzi zgomot de minge. Dacă se auzea mingea, aveai ce face. Un om dacă era acolo, copil sau adult, și ajungea: aveai ce face. Dacă erau mai mulți era și mai bine. Te „băgai” la joc și joc se făcea. Ore întregi, meci după meci, revanșă după revanșă, pînă picai din picioare.
Dacă se termina acolo, mai aveai cîțiva pași pînă acasă, pe Porumbescu. Era un „vizitic” (cișmea) pe undeva și beai apă, apoi îți aranjai un pic uniforma, și încercai să-i fentezi pe părinți că ai avut nu știu ce ore suplimentare. Din fericire se întîmpla, de multe ori, să nu fie încă părinții acasă. Și-atunci bucuria era completă: puteai să te schimbi repede, să-ți iei pantofii de sport, un șort, un tricou și să lași un bilet: „am mîncat, am mers la teren, nu stau mult”. Și o luai de la capăt: terenul de pe Marinescu, fotbal, baschet, fotbal, fotbal, seară…
……………………………………………………………………………..
Deschid ochii. Au trecut cele 45 de minute. Hai să ne întoarcem în actualitate. Să lăsăm poveștile astea, sînt plictisitoare. Să ne întoarcem la activitatea palpitantă de zi cu zi. Să ne învîrtim în cerc încercînd să descoperim farmecul acestei rotații. Grea meserie.
