Doar eu am întîrziat la întîlnirea asta, cu marea noastră. Ea era acolo, părea c-o doare-n cot c-am lipsit 25 de ani și că odată, chiar dacă nu i-am spus-o-n față, mi-am propus să stau dintr-un mai pînă într-un sfîrșit de septembrie la malul ei. Un vis de copil tîmpit ce niciodată n-o să fiu capabil să mi-l îndeplinesc, pentru c-am scăpat prea multe trenuri în direcția asta.
Dar acum, că m-am apropiat de luna mai, dintr-o direcție și mai și, adică din aprilie, mi-am adus aminte de visul meu. Și m-a cuprins nostalgia după vremurile cînd nu puteam călători decît cu gîndul. Poate că, nu întîmplător, doar atunci puteai să ai o asemenea nebunie în cap, că ai putea sta vreodată dintr-un mai într-un sfîrșit de septembrie la mare…
Privind-o în ochi acum, pe mare cum ar veni, mi se părea că-și rîde de mine. Parcă spunea: „Nu te pricepi. Ba întîrzii 25 de ani, ba vii cu o lună mai devreme. Hotărăște-te, știi ce vrei sau nu? Cît timp o să mă tot ții așa, în șah?”
Bine, ca să n-o dau chiar pe poezie: dacă marea asta se simte așa de bine an după an, după an, după an, și încă mai poate rîde de mine, oare să mai încerc și eu faza cu visul?
1 comment
Avem si noi, Marea Neagra a noastra, cu… „CROCODILII” nostri!