Toamna aceasta ce pare că nu vrea să se despartă de vară mi-a făcut azi două imense surprize.
Am avut două întîlniri, cu doi oameni de-ai mei, și ambele s-au consumat în propriile lor grădini. E ca și cum aș fi avut 4 întîlniri, două cu oameni și două cu bucăți din natură.
Ca un făcut, în timp ce vorbeam lucrurile care erau de vorbit, parcă simțeam că vrea să intre în vorbă și persoana asta a treia, Natura.
Și-am și băgat-o în seamă, imortalizînd acolo, un copac, și dincoace un aranjament făcut de gazdă, unul foarte reușit.
Căutînd și-o poezie care să se potrivească, așa, cît de cît, am găsit un fragment din Rainer Maria Rilke (pe care îl chema, numele întreg, René Karl Wilhelm Johann Josef Maria Rilke-asta așa, ca să știți…)
Și-n loc de celebra De iuventute, a clujeanului nostru Horia Bădescu, am zis să pun un pic din Rilke, mai ales pentru partea aia cu „mai dăruie-le două zile calde”, care mi-a plăcut.
Așadar:
„Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Asterne-ți umbra pe cadranele solare,
și vântului dă-i drumul pe câmpii.
Poruncă pentru pîrgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbește împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceață în vinul greu din vii”.
