Mor supercampionii. Azi s-a stins Vasile Mîrza

 

Vasile Mîrza, în centru.
Foto: Dan Bodea

Da, acum câţiva ani am aflat că suferă în urma unui accident vascular cerebral. Dar când mi‑a strîns mâna am crezut că mi‑o rupe. Iar azi s-a stins.

Mare boxer acest Vasile Mîrza.

Am zis să vă arăt cîteva rînduri despre el, apărute în cartea mea, Supercampionii Clujului.

 

 

 

Om care ştie să‑şi trăiască viaţa şi acum, la bătrâneţe, are glumele la el tot timpul iar la capitolul poveşti e ine­galabil.

În jurul unei mese el e vedeta, are substanţă în ceea ce povesteşte, iar poveştile din box au un farmec aparte: l‑am curentat, l‑am fulgerat, l‑am doborât, l‑am ascultat cu ure­chea…

Iar lumea boxului a dezvoltat prietenii interesante: oameni care şi‑au învineţit ochii şi s‑au lovit în ficaţi, stau în jurul unei mese şi beau acum bere, ca nişte amici ce se respectă.

Vasile Mîrza a fost un boxer foarte bun şi un antrenor redutabil.

Face parte din istoria sportului clujean, este şi el un supercampion.

 

  • · ·

 

Data naşterii: 26.07.1943, Cluj

Zodia: Leu

Studii: Liceul „Emil Racoviţă”, Cluj‑Napoca

Activitate sportivă (1957‑1971):

  • vicecampion naţional de juniori în 1959 şi 1960 la cate­goria uşoară
  • vicecampion naţional de seniori în 1961, 1963 la cate­goria semimijlocie şi 1964 la categoria mijlocie mică
  • medaliat cu bronz la campionatul naţional de seniori din 1962 la categoria semimijlocie
  • a fost selecţionat în lotul de seniori încă de la vârsta de 17 ani
  • a boxat pentru cluburile: CSM Cluj între 1959‑1960 şi 1966‑1971 şi Dinamo Bucureşti între 1960‑1966

 

A participat la:

  • Campionatul European din 1961, Belgrad
  • Campionatul European din 1963, Moscova
  • Campionatul European din 1965, Berlin
  • Jocurile Olimpice din 1964, Tokyo, la fiecare dintre aceste competiţii clasându‑se între primii 8, la un pas de o me­dalie
  • are în palmaresul general: 236 de meciuri din care a câştigat 205, a terminat la egalitate 5 şi a pierdut 26
  • a fost considerat cel mai bun boxer din ţară la categoria sa şi unul dintre cei mai valoroşi din Europa, doar ghinionul privându‑l de o medalie de aur, după care a „alergat” o viaţă.

 

Activitate profesională:

  • antrenor de categoria 1
  • Maestru al sportului din 1965
  • a antrenat la cluburile „Electrometal” Cluj, Şcoala Sportivă „Viitorul” Cluj, „Carbochim” Cluj şi CSM Cluj
  • Elevii săi cei mai performanţi au fost, în acest interval: Nicolae Kalanyos, Grigore Buiga, Liviu Baciu, Attila Gall, Gheorghe Zirbo, Ioan Porumb, fraţii Vasile şi Dumitru Negrea (toţi de la „Viitorul”), Attila Orban, Gheorghe Bukkos, Gheorghe Szabo, Nicolae Rus, Traian Rus, fraţii Vasile şi Viorel Morovan şi Alin Zagor (la „Carbochim”), fraţii Florin şi Flavius Bunea, Marius David, Gheorghe Jiga şi Paul Dan Doghi (la CSM Cluj). Dintre aceştia, Viorel Morovan şi Liviu Baciu antrenează actualmente cu succes în Emiratele Arabe Unite, pe mii de dolari pe lună, în timp ce Vasile Mîrza, cel care i‑a format, câştigă mult mai puţin.

 

… în sala de box din incinta fostului

stadion „Ion Moina”, 2002…

 

Declaraţie de credinţă pentru sportul cu… mănuşi

Boxul a fost şi este un sport care a stârnit mari pasiuni. În ciuda durităţii sale evidente, atunci când auzi rostite sintagme gen „nobila artă” sau „arta pugilatului”, gândul te trimite spre profunzimea lucrurilor. Căutând explicaţia pen­tru atenţia de care se bucură boxul în mass‑media, cine­ma­tografie şi publicitate, precum şi pentru interesul privito­rilor, este evident că spectacolul oferit de către protagonişti este esenţial. Nu toţi boxerii atrag însă în mod egal. Dintre ei, cei care rămân în memoria afectivă a tuturor sunt deţinătorii unor calităţi deosebite. Este suficient să amintim, probabil, doar câteva nume celebre pentru ca vorbele de mai sus să aibă acoperire: Jack Dempsey (“Bătăuşul din Manassa”), Primo Carnera (“Muntele care umblă”), Joe Louis (“Bom­bardierul din Detroit”), Rocky Marciano, Sonny Liston (“Marele Urs”), Muhamad Ali alias Cassius Clay, Joe Frazier (“Buldozerul”) sau Mike Tyson.

România a avut şi ea mari campioni precum Nicolae Linca (aur la Jocurile Olimpice din 1956, Melbourne), Ion Monea (argint la Jocurile Olimpice din 1960, Roma), Calistrat şi Simion Cuţov (primul bronz la Jocurile Olimpice din Mexic 1968 şi aur, în 1969, la Campionatul European, al doilea dublu campion european 1973 şi 1975 şi vicecampion olimpic la Montreal 1976), iar în anii din urmă Francisc Vaştag (dublu campion european şi triplu campion mondial) sau Leonard Doroftei (campion mondial la amatori, dar şi la profesionişti).

Clujul nu putea rămâne mai prejos, pentru că Gustav Ripka, Francisc Ambrus, Iosif Mihalik, Valentin Silaghi, Gheorghe Chivăr, Alexandru Turei, Vasile Morovan sau Miklos Pajzs sunt câteva nume de mare rezonanţă ale spor­tului românesc.

Printre aceştia, o figură aparte o reprezintă Vasile Mîrza, care a fost considerat de către specialişti cel mai valoros bo­xer al categoriei sale, în pofida faptului că nu a reuşit nicio­da­tă să câştige un titlu naţional. Etern „abonat” al locului 2, Vasile Mîrza a avut un destin particular şi, poate tocmai din acest motiv, el se individualizează în peisajul sportului românesc.

Boxer de superclasă al anilor `60, participant la Jocurile Olimpice din 1964 de la Tokyo, apoi antrenor, care cu aple­care şi profesionalism a scos la rampă generaţii întregi de sportivi valoroşi, Vasile Mîrza este una dintre figurile proemi­nente ale Clujului. El rămâne în memoria celor care l‑au văzut în ring drept un luptător neînfricat, care nu a ştiut, apoi nu a vrut să facă pasul înapoi. Tehnic, rasat, rutinat şi puternic ca o stâncă, Vasile Mîrza a întruchipat boxerul perfect şi a fost considerat se către specialişti drept unul dintre cei mai valoroşi pugilişti ai ţării la categoria sa, 71 kg. Cu toate acestea, deşi a cochetat mereu cu o performanţă de vârf, el a fost eternul ocupant al poziţiei a doua pe podiumul naţional, iar la Tokyo doar ghinionul l‑a privat de o medalie. Cu un psihic solid, el a ştiut să „supravieţuiască” acestui des­tin crud pe alocuri şi după ce a atârnat mănuşile s‑a dedicat muncii de antrenor, fiind răsplătit cu titlul de maestru al sportului. Dragostea pentru box a fost motorul care i‑a de­clan­şat energii nebănuite, iar astăzi se poate declara mulţu­mit cu ceea ce a realizat în viaţă. Maestrul Mîrza este res­pectat pentru munca sa şi continuă să cultive la elevii săi disciplina şi rigoarea într‑un sport, care, vorba domniei sale, nu poate fi păcălit.

Un lucru absolut insolit îl reprezintă, şi o să îl expun încă de la început, faptul că la Jocurile Olimpice din 1964, de la Tokyo, el a fost desemnat să prezinte costumele oficiale ale delegaţiei României, alături de marile Doamne ale atletis­mului – Viorica Viscopoleanu şi Lia Manoliu. Cu un profil de vedetă de cinema, tânărul Vasile Mîrza a impresionat prin înfăţişare şi prestanţă, lucruri mai puţin obişnuite pentru un pugilist. Adevărul este că protagonistul nostru a lovit mai mult decât a recepţionat, palmaresul său stând mărturie în acest sens. Tocmai de aceea, Vasile Mîrza arată şi azi foarte bine, este un om tonic, vesel şi fericit.

Povestea lui Vasile Mârza este una aparte, captivantă, iar farmecul ei sper să vă învăluie şi să vă facă plăcere deopotrivă.

Domnule Vasile Mîrza, la ce v‑aţi gândit când aţi ales boxul?

Acest sport m‑a cucerit din primul moment în care am luat contact cu o sală de box. S‑a întâmplat în 1956, când un unchi, mare sufletist, m‑a luat cu el la o gală. Era într‑o vineri, iar luni eu mă înfiinţam deja la „Clujeana”, primul meu club. M‑am îndrăgostit „la prima vedere” cum se spune, iar viaţa mi‑a dovedit că o altă vorbă celebră, aceea că „dragos­tea dintâi nu se uită niciodată”, s‑a adeverit în cazul meu. Am rămas fidel boxului, pentru că peste 50 de ani am făcut ceea ce îmi plăcea cel mai mult.

Ce mi‑aţi spus este foarte interesant, pentru că ştiu că la 15 ani eraţi deja în lotul naţional de juniori. Cum a fost posibilă această progresie?

Poate că spun un lucru pe care cu toţii l‑am auzit de mii de ori, dar în care mulţi dintre noi nu prea mai cred: MUNCA, munca istovitoare, până la epuizare, acesta este secretul reuşitei. Mie mi‑a plăcut atât de mult ceea ce fă­ceam, încât nu simţeam niciodată oboseala. Puteam să mă antrenez ore în şir şi, dacă nu ar fi fost antrenorii care să îmi spună stop, aş fi lucrat la sală la nesfârşit. Boxul nu îl poţi păcăli, oricât talent ai avea. Aici munca face, în cele din urmă, diferenţa. Ca să devii şi să te menţii puternic, trebuie să „mori” la antrenament. Dacă ai şi norocul, pe care eu l‑am avut, de a avea antrenori buni, nimic nu ar trebui să stea în faţa ta. Să îţi depăşeşti limitele poate fi mereu o provocare, iar dacă nu încerci măcar acest lucru, ţi‑ai irosit viaţa. Eu am simţit că aparţin acestui sport şi mi s‑a părut firesc să‑i dau tot ce am mai bun. În ring şi în jurul său a gravitat toată viaţa mea şi Dumnezeu îmi este martor că nu am minţit niciodată boxul.

Pentru că aţi amintit de antrenori, pe lângă primul dintre ei, Gustav Ripka, Ion Chendreanu a fost cel care v‑a fost alături întotdeauna. La început v‑a îndrumat din colţ, apoi aţi fost colegi. Ce vă leagă de dânsul?

Este unul dintre oamenii la care ţin enorm. Maestrul Ion Chendreanu merită tot binele din lume, pentru că şi el a făcut numai bine. Sunt o mulţime de întâmplări legate de domnia sa, de care îmi aduc aminte cu mare plăcere.

Domnule Vasile Mîrza, ajunsesem la subiectul Ion Chendreanu, antrenorul care v‑a fost alături o mare par­te din carieră, omul de care, afectiv, sunteţi foarte legat. Ce ne puteţi spune despre această relaţie profesională de excepţie?

Au fost trei ipostaze în care s‑a derulat această relaţie deosebită dintre noi. Prima ar fi aceea în care eu i‑am fost elev. Ţin minte că într‑un meci, eu boxam, ca de atâtea alte ori, cu braţele jos, practic fără gardă. Aşa mă obişnuisem, aveam ochi buni cum se spune. În faţă aveam un zdrahon de adversar, care dădea nişte laterale de credeam că mă omoară dacă mă prind în plin. De fiecare dată însă eschivam elegant şi punctam cu croşee. Maestrul Codreanu îmi striga: „Vasile, mă bagi în boală, tu poţi îngropa 10 antrenori cu stilul ăsta riscant” Eu îi spuneam: „Lasă, maestre, să simţi că eşti antre­nor”. Atunci el mi‑a zis o chestie care m‑a urmărit apoi toată viaţa: „Vasile, te blestem să ajungi antrenor şi atunci mai vorbim!”

Profeţia sa s‑a adeverit şi am ajuns în colţ, iar din aceas­tă poziţie am ajuns peste ani să fim rivali. Într‑o partidă pe care mi‑o amintesc şi acum, el îşi conducea elevul din colţul roşu, eu îmi dirijam sportivul din colţul albastru. La sfârşit eram mort. Transfigurat, transpirat de emoţie, vlăguit. Atunci maestrul a venit la mine şi mi‑a şoptit: „Ei, Vasile, te‑a ajuns „blestemul” meu, acum vezi cum e?” Atunci am înţeles la ce „chinuri” l‑am supus pe vremea când boxam.

Anii au trecut şi am ajuns colegi, el antrenor cu experi­enţă, eu tânăr şi ambiţios, dornic de afirmare. Am colaborat excelent, iar acea perioadă îmi va rămâne mereu dragă.

Să reamintim că la doar 17 ani aţi fost convocat în lotul României şi în 1961 aţi participat la Campionatul European. Au urmat alte două prezenţe la acest nivel, în 1963 şi 1965, iar în 1964 visul suprem, Olimpiada.

În 1961 am ieşit vicecampion naţional şi poate şi din acest motiv am fost ales să particip la Campionatul European de la Belgrad. Am pierdut finala naţională a categoriei semi­mijlocie în faţa experimentatului Mihai Stoian, zis „Pelicanul”. Spun experimentat pentru că efectiv Stoian era un „monu­ment” al categoriei, pe care a câştigat‑o în 1956, 1957, 1959, 1960 şi 1961.

La doar 18 ani, faptul că am ajuns printre primii 8 la Belgrad a fost îmbucurător. Au urmat trei meciuri puternice la nivel de reprezentative, unde am boxat cu Ungaria, Polonia (o adevărată forţă pe atunci) şi Bulgaria.

În 1962 am avut din nou „talentul” de a pierde în semifi­nalele campionatului naţional la cel care avea să‑şi adjudece titlul, adică Anton Constantin, de la Rapid Bucureşti. A tre­buit să mă mulţumesc cu „bronzul”.

În 1963 am pierdut finala în faţa lui Constantin Niculescu, dar am fost selecţionat pentru Campionatul Euro­­pean de la Moscova. Deşi România a avut cinci medaliaţi, Mihalik şi cu mine ne‑am întors fără medalii pentru Cluj, eu oprindu‑mă din nou în primii opt.

În 1964 am fost cel mai aproape de titlul naţional, pe care l‑am pierdut, incredibil, după ce adversarul meu de la mijlocie mică, Ion Olteanu, a fost salvat de la abandon în prima repriză doar de gong. Apoi am primit vestea fantasti­că, aceea că am fost ales să reprezint România la Olimpiada de la Tokyo.

Imediat după sosirea la Tokyo, la primul antre­na­ment, v‑aţi accidentat la mâna dreaptă, care v‑a fost imobilizată, pentru şase zile, în ghips. Cu toate acestea…?

Aşa este. Cu infiltraţii cu novocaină, am boxat şi am câştigat în faţa sud‑coreeanului Kim Lee, apoi l‑am învins pe egipteanul Elnahas, doi sportivi foarte incomozi, în faţa cărora m‑am întrebuinţat serios. Am boxat apoi cu polonezul Grezsiak, un sportiv puternic, dar ajutat din plin de arbitri. Este ştiut faptul că preşedintele Comisiei de Arbitri din cadrul AIBA, o persoană deosebit de influentă, era polonez. Zbaterea mea din ring pentru a intra în posesia unei medalii olimpice a fost zădărnicită de aceste jocuri de culise, astfel că a trebuit să mă recunosc, nemeritat, învins.

 

 

− Fără să pot confirma acest lucru (aveam 2 ani pe atunci), am să ofer un citat din lucrarea „Tokyo, Olim­pia­da recordurilor” a redutabililor gazetari I. Goga şi R. Villara care spune adevărul despre acest meci: „… Grezsiak a boxat confuz, fără a manifesta o superioritate eviden­tă. Mîrza a fost chiar mai bun, îşi dominase adversarul şi decizia în favoarea sa ar fi fost logică, după cum ne‑a arătat ulterior filmul realizat de operatorul televiziunii.” Iar dacă această părere ar fi putut fi una subiectivă, am să citez din ziarul „L`Equipe” din 28 octombrie 1964: „Românii au fost printre marile victime, printre cei nedreptăţiţi, în ciuda boxului agreabil şi clasic.” Cu toate acestea, aţi fost clasat practic printre primii opt boxeri ai lumii la categoria mijlocie‑mică, lucru absolut impre­sio­nant.

Privind în urmă, performanţa aceasta este într‑adevăr una de vârf, dar rămâne regretul de a fi fost furat pe faţă. Eram atunci supermotivat, accidentarea de la mâna dreaptă nici nu o luam în seamă, simţeam că pot mai mult. Dar asta este, boxul era şi atunci „otrăvit” de interese meschine. Nopţi întregi am revăzut cu ochii minţii „filmul” acelei întâlniri şi nici acum nu pot să înţeleg cum au putut vedea unii altceva decât realitatea din ring.

− Pe lângă acest eşec, ce v‑a rămas în amintire legat de experienţa olimpică?

Compania absolut selectă şi mă refer aici în primul rând la componenţii lotului României. Să nu uităm că au fost Jocurile Olimpice ale Iolandei Balaş, care a cucerit aurul la înălţime femei, cu 1,90 m, nou record olimpic, ale Liei Manoliu, bronz la disc şi ale Mihaelei Peneş, aur la suliţă. A fost apoi bucuria de a fi fost ales să prezint costumul oficial al delega­ţiei României, fapt pentru care m‑am simţit deosebit de onorat.

L‑am văzut alergând pe legendarul Bikila Abebe (Etiopia) la maraton, pe săritorul în înălţime Valeri Brumel, cu un incredibil 2,18 m. La turneul de box am urmărit meciurile lui Joe Frazier, care a devenit campion olimpic la categoria grea. Ce să vă mai spun, a fost fantastic, o experienţă de viaţă unică!

După nereuşita de la Tokyo nu m‑am mai regăsit, pentru că în 1965, la Campionatul European de la Berlin, am pierdut clar la germanul Dahn şi pentru că nu îmi puteam scoate din minte „aventura olimpică”. 1965 a fost şi anul în care m‑am întors de la Dinamo Bucureşti la CSM Cluj, pentru că simţeam că trebuie să stau mai mult lângă ai mei. La Cluj era locul meu, aici şi numai aici îmi puteam „linge” rănile.

Oricum, au fost câţiva ani pe care eu îi consider buni, în care am luat contact cu competiţii majore, am intrat în lu­mea bună a boxului şi nu cred că m‑am făcut de ruşine. Lotul reprezentativ al României era un mediu excelent, iar ambian­ţa de mare profesionalism care domnea acolo a avut darul de a mă face să fiu mult mai responsabil în tot ceea ce între­prindeam.

Domnule Mîrza, de ce aţi plecat de la „Viitorul”, în 1982?

În acel an secţia de box a fost desfiinţată, aşa că nu am avut de ales. Am ajuns la „Carbochim”, unde am avut onoarea de a colabora cu domnii Ioan Negrea, Valer Gocan, Ioan Petruş şi Laurenţiu Onuţ, cu toţii mari iubitori de box. Îm­preu­nă am pornit la o muncă grea, dar plină de satisfacţii. Aici am lucrat cu Attila Orban, Gheorghe Bukkos, Gheorghe Szabo, Nicolae Rus, Traian Rus, fraţii Vasile şi Viorel Morovan, Alin Zagor. Dintre aceştia, Vasile Morovan a cucerit de trei ori titlul naţional la semimijlocie, în 1991, 1992 şi 1993, şi de două ori pe cel al categoriei uşoară, în 1989 şi 1990. În 1996 el a învins şi în finala categoriei mijlocie mică, devenind, cu 6 medalii de aur, cel mai titrat boxer al Clujului, alături de gloria anilor `50, Iosif Mihalik. Fratele său, Viorel Morovan, a devenit şi el campion naţional în 1991, vicecam­pion în 1990 şi medaliat cu bronz în 1995 şi 1996, iar Alin Zagor a cucerit medalia de aur la cadeţi în 1989, la catego­ria muscă.

Cum aţi ajuns la CSM Cluj?

Odată cu anul postrevoluţionar 1990, au început să apară probleme la „Carbochim”, începând cu lipsa fondurilor şi continuând cu o anumită neîncredere în a susţine feno­menul sportiv. Din aceste motive am hotărât să îmi continuu munca la CSM, un club pe care l‑am apreciat dintotdeauna. Cei care conduc şi astăzi acest club, respectiv Ioan Mănăştureanu (fost atlet de calibru al României) şi Paul Radvany asigură un climat sănătos în cadrul clubului, iar secţia de box nu a fost deloc neglijată, fapt pentru care trebuie să le mulţumesc. Şi aici am avut parte de băieţi talentaţi precum Flavius Bunea, campion naţional de juniori, astăzi un eminent student la Drept, la Bucureşti, un lucru mai puţin obişnuit în viaţa unui boxer. Alte nume care îmi vin acum în minte sunt cele ale lui David Marius, Gheorghe Jiga sau Paul Dan Doghi, cu toţii foar­te dotaţi.

Nu amintiţi nimic de lotul naţional?

Într‑adevăr, am fost cooptat în colectivul tehnic al României, unde am fost coleg cu Ioan Botezan şi Petre Vanea. A fost onorant să mă ocup de box la acest nivel, mai cu seamă că fusesem obişnuit de pe vremea când luptam în ring, să lucrez cu „la vârful” piramidei pugilatului din ţara noastră.

− Nu aţi profitat niciodată de pumnii dumneavoas­tră în afara ringului?

Nu pot spune un nu hotărât. Am „uzat” de cunoştinţele mele pugilistice, culmea, mai la bătrâneţe, o singură dată. Atunci m‑a supărat un tinerel care m‑a agresat verbal şi a intenţionat să mă lovească. Am parat, după care i‑am aplicat corecţia care se impunea, dar fără scandal şi fără să las urme evidente, pentru că am lovit unde trebuia.

În tinereţe se întâmplau lucruri de‑a dreptul cara­ghioase. Eram „gardianul” surorii mele în serile de dans, deşi eram mai mic cu câţiva ani. Ţin minte că aceasta se plângea mamei: „Mamă, ăsta e mai rău ca dumneata, nu mă lasă doi metri mai departe de el!“ Adevărul este că le pretindeam partenerilor ei să rămână mereu în cadrul meu vizual, dar nu pentru că mă temeam că sora mea ar face lucruri nepermise, ci doar pentru că îmi era mai comod să o supraveghez. Nici nu se punea problema ca să o supere cineva, dar nici eu nu făceam pe grozavul, nu mă lăudam şi nu ameninţam pe nimeni.

Cele mai simpatice momente s‑au petrecut alături de soţia mea, cu care obişnuiam să ies în oraş, la restaurant sau la un bal. Deşi foarte frumoasă, nimeni, dar nimeni nu se apropia de ea. Nu era invitată niciodată la dans, deşi nicio­dată nu mi‑a dat prin cap să interzic cuiva acest lucru.

În anii din urmă, am fost solicitat de către numeroase servicii de pază pentru a asigura protecţia în calitate de body­guard, dar am declinat ofertele, pentru că nu îmi închi­pui cum m‑aş fi putut descurca în această postură. Nu este în firea mea să am contacte fizice, să mă impun prin forţă. Întotdeauna am căutat calea dialogului, singurul mod în care înţeleg eu că se pot rezolva unele neînţelegeri între oameni.

− Maestre, ne apropiem de finalul interviului, prilej să mă „retrag în colţul meu” pentru a vă da posibilitatea să spuneţi ceea ce mai credeţi că trebuie spus despre viaţa şi cariera dumneavoastră.

Ar mai fi multe de spus, de‑abia acum m‑am încălzit. Bineînţeles că experienţa pe care am trăit‑o la Jocurile Olimpice de la Tokyo reprezintă una dintre cele mai fru­moase amintiri ale mele. Rămâne amărăciunea de a nu fi putut intra în posesia unei medalii, dar şi mândria de a nu mă fi făcut de ruşine.

 

 

Rămâne plăcerea de a fi putut încrucişa mănuşile cu cei mai buni boxeri ai categoriei mele din ţară şi din lumea întreagă, precum şi prieteniile pe care le‑am legat cu aceştia.

Nu pot fi trecute cu vederea clipele minunate în care eram recunoscut pe stradă şi îmi trebuia o oră ca să traversez centrul Clujului, pentru că mă opream din metru în metru pentru a da mâna cu oamenii care apreciau efortul meu din ring.

Odată cu trecerea mea în colţul ringului, am realizat respon­sabilitatea pe care o am din această nouă postură. De aceea, boxerilor pe care i‑am pregătit, de‑a lungul timpului, am încercat să le insuflu ceea ce este mai important în acest sport, disciplina. La mine la sală nu se întârzie, sportivii sunt aliniaţi pentru salut, apoi munca se desfăşoară respectân­du‑se cu sfinţenie programul. Am impus o disciplină de fier la antrenamente. În afara lor, suntem cu toţii prieteni, dar la pregătire glumele sau întreruperile fără motiv nu îşi au locul.

Până mă vor mai ţine puterile, nu voi face rabat de la aceste principii, pentru că boxul nu e joacă, e luptă, iar la luptă trebuie să fii disciplinat ca să fii puternic, altfel nu vei învinge.

 

Adevărată declaraţie de credinţă pentru sportul cu mănuşi, făcută de maestrul Vasile Mîrza, unul dintre cei mai talentaţi boxeri ai generaţiei sale, un antrenor valoros şi un om cu conştiinţa curată.

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
1.892 citiri

1 comment to Mor supercampionii. Azi s-a stins Vasile Mîrza

Leave a Reply