Un remember, că tot sunt Campionatele Europene de Juniori si Cadeți…

Radu Negulescu

Acum, că tot sunt în plină desfășurare campionatele europene de juniori și cadeți la Cluj, am umblat un pic la sertar și am găsit acest interviu cu un monstru sacru al tenisului de masă românesc. Un adevărat lord al acestui sport, cîștigător al Cupei Campionilor Europeni de 5 ori cu CSM Cluj, medic, polisportiv, fotbalist la U, baschetbalist la U și mare campion la tenis de masă, Radu Negulescu.

Discuţia s‑a purtat într‑un vestiar de 2 pe 2 (neinspi­rată alegerea), cu un Radu Negulescu dispus la dialog dar în acelaşi timp cu un tip de discurs din care răzbătea mai cu seamă nostalgia după România. A plecat de aici pentru că aşa a vrut prima sa soţie, cu care a luat drumul Germaniei, în 1981. Dar toată viaţa lui a fost urmărit de regretul de a fi plecat din Cluj, aici unde îi rămă­seseră părinţii.

Mi s‑a părut un om trist acest Radu Negulescu, dar foarte cinstit cu mine şi cu el însuşi. Polisportiv, cu o carieră impresionantă în tenisul de masă, medic de recunoaştere internaţională, Radu Negulescu mi‑a rămas în minte drept profilul perfect al intelectualului rasat. Elegant şi cu stil.

Dar trist.

  • · ·

Data naşterii: 22.03.1941, Sibiu

Zodia: Berbec

Studii: Liceul „Liviu Rebreanu“, Bistriţa, promoţia 1957

Facultatea de Medicină, Cluj, promoţia 1965

Activitate sportivă, între 1956 şi 1970:

  • medalie de argint la Campionatele Naţionale de Juniori de Handbal, 1957
  • component al echipei de fotbal juniori a Gloriei Bistriţa
  • component al echipei de fotbal juniori a „Universităţii“ Cluj
  • a jucat un singur meci de seniori ca fotbalist la „U“ Cluj (Divizia A), contra echipei Gloria Bistriţa, meci câştigat de „U“ cu 2‑1, golul decisiv fiind marcat chiar de el (la Gloria Bistriţa era preşedinte tatăl său)
  • component al echipei de baschet juniori a „Universităţii“ Cluj, coechipier cu regretatul Horia Demian, antrenor fiind profesorul Saroşi
  • medaliat cu aur la campionatele naţionale de schi fond (juniori), în 1956
  • de 8 ori campion naţional la tenis de masă (juniori), toate probele
  • de 7 ori campion naţional (seniori) la tenis de masă, pro­ba de simplu
  • de 10 ori campion naţional (seniori) la tenis de masă, pro­ba pe echipe
  • de 10 ori campion naţional (seniori) la tenis de masă, probele de dublu masculin şi dublu mixt
  • de 5 ori campion european (juniori) la tenis de masă, pro­bele de simplu, dublu băieţi, dublu mixt şi echipe
  • de 5 ori câştigător al Cupei Campionilor Europeni la tenis de masă, cu CSM Cluj
  • medaliat cu argint la Campionatul European (seniori), Zagreb 1960, la tenis de masă, proba de simplu
  • medaliat cu argint la Campionatul European (seniori), Zagreb 1960, la tenis de masă, proba de dublu mixt, în cuplu cu Angelica Rozeanu
  • cotat între primii 16 jucători din lume la Campionatele Mondiale de Tenis de Masă din 1961 (Peking, China) şi 1965 (Stockholm, Suedia)
  • multiplu campion internaţional la cele mai importante turnee, probele de simplu, dublu şi echipe
  • Maestru al sportului din 1960
  • Maestru emerit al sportului din 1999
    • s‑a „reactivat” în 1993, la 52 de ani, pentru a putea parti­cipa la Campionatul Mondial de „old‑boys“, din Australia
    • este membru al «Swilling Club», un cerc exclusivist, ai cărui membri nu pot fi decât jucătorii care au participat la cel puţin trei campionate mondiale. Secretariatul acestui club este în Elveţia, iar taxa lunară este de 25 de dolari. Printre scopurile acestei asociaţii se numără ajutorul bănesc pentru foştii campioni care au probleme de sănă­tate, dar şi acela de a păstra legătura dintre fostele glorii ale tenisului de masă
    • actualmente joacă golf la clubul «Amalten Fliess» din Pulheim, iar clasificarea sa (handicap 20) este undeva pe la mijlo­cul distanţei dintre profesionişti şi amatori.

     

    Activitate profesională:

    • a antrenat echipele de tenis de masă din Ulm, în 1968, şi Holz‑Buttgen (lângă Düsseldorf), în 1981
    • medic specialist din 1971
    • doctor în ştiinţe medicale
    • asistent universitar la Clinica de Ginecologie nr. 2, Cluj
    • medic primar la Clinica de Ginecologie nr. 2, Cluj
    • şef de lucrări la aceeaşi instituţie
    • actualmente deţine un cabinet particular de ginecologie în Köln
    • autor al peste 200 de lucrări ştiinţifice şi a sute de articole publicate în reviste de specialitate (medicină)
    • autor al primei cărţi de ecografie pentru obstetrică şi ginecologie din România, în 1981
    • membru de onoare al secţiei de perinatologie şi diagnos­tic prenatal.

     … într‑un vestiar de 2 mp

    din Sala Sporturilor, în 2002…

    Omul pentru care locul doi e o mică înfrângere

    Am trăit unul dintre acele momente magice, pe care poate doar întâlnirea cu sportul le poate oferi, atunci când docto­rul Radu Negulescu, astăzi un reputat medic ginecolog în Germania, a acceptat, să ne acorde acest interviu. Venit la Cluj cu treabă, el şi‑a făcut timp şi, preţ de câteva ore bune, mi‑a făcut o serie de mărturisiri de‑a dreptul fabuloase. Cunoşteam multe date ale carierei sale de sportiv, dar impac­tul direct cu personalitatea acestui om a fost covârşitor. Tenisul de masă românesc ar fi fost infinit mai sărac fără talentul, măiestria şi rezultatele excepţionale ale lui Radu Negulescu.

    Ineditul acestei întâlniri rezidă, însă, şi veţi vedea citind acest material, într‑o adevărată declaraţie de credinţă pentru România, făcută aproape cu lacrimi în ochi de către marele campion. Pentru un ins absolut realizat în Germania din toate punctele de vedere, lucrurile acestea ar putea se­măna, la prima vedere, a farsă. Veţi vedea, totuşi, că sinceri­tatea este la ea acasă în tot ceea ce spune Radu Negulescu. El susţine că tot ceea ce a înfăptuit se datorează exclusiv acumulărilor din ţară. Dacă ar fi fost după el, nu ar fi plecat niciodată din România. A făcut‑o la insistenţele fostei sale soţii, în 1981, şi consideră, nici mai mult nici mai puţin, că prin acest fapt şi‑a trădat patria. În opinia sa, rolul intelec­tualului este esenţial în clădirea adevăratei imagini a unei ţări, cu riscul asumat de a‑şi sacrifica propria prosperitate. Am redat fidel, încă de la început, esenţa acestui dialog (deşi mărturisesc că, personal, nu împărtăşesc parte dintre aceste idei), tocmai pentru a vă incita să citiţi cu mai mult interes despre valenţele complexe şi contradictorii ale personalităţii acestui uriaş personaj.

    Radu Negulescu freamătă cu întreaga sa fiinţă atunci când se întoarce în Cluj. Aici are locuri dragi, prieteni şi toate amintirile frumoase legate de activitatea sa de jucător, stu­dent şi cadru uni­versitar. Unul dintre apropiaţii săi este Şerban Doboşi, fost jucător de elită al tenisului de masă inter­naţional, colegul său de club şi cel mai bun prieten. Şerban a fost şi cel care mi‑a facilitat această întâlnire, pentru care mă simt obligat să îi mulţumesc.

    Profund legat de părinţii săi, care au contribuit în mod esenţial la formarea sa, el încearcă astăzi sentimente contra­dictorii: parte din ele sunt de mulţumire (pentru rezultatele sale din sport şi medicină), parte de neîmplinire morală (pentru că el consideră că şi‑a trădat ţara plin plecarea în 1981 în Germania). Din acest ultim motiv, Radu Negulescu, la 60 de ani, este în sufletul său, un om trist. Ca să nu trăiţi cu impresia greşită că aceste zbateri interioare ale interlocuto­rului meu nu depăşesc aria contemplativă, pot să vă spun că el a acordat un sprijin logistic important medicinii româ­neşti. În 1977, reîntors de la Ulm (Germania), unde fusese cursant cu bursă Humbold, el a adus în România primul ecograf. Apoi, în 1981, a fost autorul primului manual de ecografie pentru obstetrică şi ginecologie din România. Prin toate mijloacele care îi stau la îndemână, el a dotat câteva centre cu aparatură medicală performantă, a împărtăşit (cu ocazia congreselor la care a participat în România) multe dintre cunoştinţele sale şi deţine resurse pentru a continua aceste acţiuni. Radu Negulescu nu a ratat nicio întâlnire cu colegii din ţară, participând la toate festivităţile ocazionate de sărbătorirea a 25, 30, 35 de ani de la terminarea facul­tăţii. Nu îi va uita niciodată pe dascălii săi, profesorii Goia, Fodor, Vinţi, Rusu, Mircioiu, Toader. Alături de aceştia, antre­norul de tenis de masă Farkas Paneth a fost unul dintre oamenii care i‑au marcat destinul. De la dânsul a învăţat ce înseamnă munca, disciplina şi punctualitatea, iar pentru asta îi este recunoscător.

    Este foarte probabil ca toate aceste cuvinte să nu poată reda fidel marea personalitate a lui Radu Negulescu. Veţi citi în cele ce urmează destăinuirile unui om excepţional şi, poate, acestea vă vor ajuta să vă reconsideraţi multe dintre atitudini.

    Ca temă de reflecţie pentru dumneavoastră, aş vrea să vă puneţi în situaţia de a fi fost component al „Universităţii” Cluj la fotbal, baschet, apoi de cinci ori câştigător al Cupei Campionilor Europeni şi vicecampion european la tenis de masă, medic, om de ştiinţă.

    Radu Negulescu a reuşit toate aceste performanţe. Şi este nemulţumit. Vrea mai mult. Ce spuneţi?

      Ce anume vă leagă de Farkas Paneth şi de Şerban Doboşi?

    Desigur, antrenorul meu Farkas Paneth este cel de la care am deprins multe dintre tainele tenisului de masă. De la el am învăţat, pe lângă „meserie”, şi unele lucruri care mi‑au prins bine, în general, în viaţă. Acestea ar putea fi rezumate la: muncă, disciplină şi punctualitate.

    Despre Şerban, care este cu 10 ani mai mic decât mine, pot să spun că este un prie­ten minunat şi sunt legat de el pe viaţă. Atunci când m‑am retras din ping‑pong, prin 1970, s‑a petrecut între noi ceva deose­bit: am simţit că el este cel că­ruia pot să îi predau „ştafeta“ performanţei ridicate, pentru că era un jucător complet, de o ambiţie rară. De fiecare dată când ajung în Cluj, vizita la Şerban este obligatorie şi are darul de a‑mi încărca bateriile cu energii fantastice.

    Trecând în revistă cartea dumneavoastră de vizită, se observă cu uşurinţă că aţi fost un polisportiv. Cum aţi reuşit să practicaţi atât de multe discipline?

    Familia a jucat un rol important în acest capitol. Pă­rinţii mei jucau ping‑pong la Bistriţa. Tatăl meu a fost cam­pion regional al Rodnei şi juca cu priză „toc“. Primul contact cu tenisul de masă l‑am avut la „Casa Pionierilor“, iar prima parteneră de antrenament a fost chiar mama mea. În familia noastră, gustul pentru mişcare, în toate formele ei, era foarte dezvoltat. Nu aveam, practic, cum să nu moştenesc unele apti­tudini, având asemenea gene. Unchiul meu de la Bucureşti era antrenor la lotul naţional şi el mi‑a înlesnit, încă de pe la 9 ani, participarea la tabere naţionale de juniori. Jucând pentru CSŞ Bistriţa, am cucerit în 1956 locul 2 la campio­natul naţional. În paralel făceam şi fotbal şi în 1957 am fost adus la Cluj în această calitate, cea de fotbalist la „U“. Aici, luând contact cu un mediu sportiv excepţional, nu am putut sta deoparte. Pot să vă spun că jucam de trei ori pe săp­tămână fotbal, de două ori baschet şi de şase ori ping‑pong. În acest răstimp am căzut de două ori la admiterea în facul­tate: o dată pe „mâna” mea, apoi din cauza „notei sociale“ (tatăl meu avea cabinet particular de ginecologie, lucru de neiertat în acei ani). În tot răul a fost şi un bine, iar binele l‑a reprezentat faptul că, având mult timp liber, am putut să fac mult sport. A treia oară am intrat la Medicină, am fost coleg de an cu Zoli Ivansuc, cel care impresiona la fotbal prin tehnica sa debordantă. Se părea că voi rămâne la fotbal, până într‑o zi, când soarta m‑a adus în sala de la CSM Cluj. M‑am îndrăgostit de acea atmosferă, în care se antrenau Cobârzan, Reti, Gavrilescu, Giurgiuca şi am rămas.

    Să vorbim acum despre anii în care aţi reprezentat CSM‑ul, apoi România, în competiţii internaţionale şi să încercăm să retrăim atmosfera de prietenie care dom­nea între sportivii Clujului, indiferent de ramura pe care o reprezentau ei.

    A fost foarte multă muncă. După ce m‑am hotărât să practic doar ping‑pongul, am realizat că trebuie să fac încă un pas important. Analizând în profunzime situa­ţia, mi‑am dat seama că existau toate pre­mi­sele pentru a face carieră în acest dome­niu. Aveam un antrenor grozav, o generaţie de jucători de excepţie şi o echipă, CSM Cluj, care era avidă de performanţe înalte. Alături de Cobârzan, Giurgiuca, Rethi, Bodea şi Suciu formam un sextet imbatabil în campionatul intern. Exista o atmosferă minunată în jurul echipei, aveam sala plină la meciurile de acasă, iar în oraş eram priviţi ca nişte adevărate vedete. Acest statut ne obliga şi, fiind cu toţii nişte băieţi „destupaţi” la minte, ne‑am mobilizat reciproc şi am făcut un pact, şi anume să „cucerim” Europa. Am trecut la treabă, ne antrenam cu o intensitate fantastică şi, peste toa­te, eram hotărâți să răzbim. Cele cinci Cupe ale Campionilor Europeni pe care le‑am cucerit între 1961 şi 1967 stau măr­tu­rie pentru seriozitatea muncii noastre, iar dacă stau bine să mă gândesc, ele reprezintă un soi de unicat în peisajul sportiv clujean. Emulaţia era fantastică, ping‑pongul era la mare modă, iar Clujul era capitala tenisului de masă din România. Îmi pare foarte rău să aud că astăzi acest sport a „sucombat“ tocmai aici, unde a existat tradiţie, rezultate, antrenori foarte buni şi jucători talentaţi. Revenind la anii 60, pot să vă mai spun că am participat şi la câteva ediţii de campionat mondial, unde am dat piept şi cu jucători asiatici, de la care am avut foarte multe de învăţat.

    Mă gândesc, de asemenea, la privilegiul pe care l‑am avut, acela de a juca în echipa naţională, unde am fost coechi­pier cu adevărate legende ale tenisului de masă. O sim­plă enumerare a câtorva dintre nume poate fi edifica­toare: Ella Zeller‑Constantinescu, Maria Alexandru, Geta Pitică, Istvan Szentivanyi, Adalbert Rethi, Gheorghe Cobârzan, Dorin Giurgiuca (poate cel mai talentat dintre toţi) şi mulţi alţii cu care am fost onorat să fi putut lucra.

    Aţi fost bun amic cu mulţi dintre sportivii clujeni care practicau alte discipline. Cu cine v‑aţi „intersectat“ paşii?

    Am jucat baschet alături de legendarul Horia Demian, fotbal cu întreaga generaţie de aur a „Universităţii“ şi, aşa după cum spuneaţi, era un obicei să ne întâlnim între noi, indiferent de ramura pe care o practicam. Îmi aduc aminte, de exemplu, de „uriaşul“ decatlonist care a fost Kurt Sokol, pe vremea aceea cotat între primii 10 din lume. Din păcate, am o veste foarte tristă pentru cei care l‑au cunoscut. În anul 2000 el a decedat, în Germania, lăsând în urmă amintirea unui prieten devotat şi a unui sportiv excepţional.

    Aţi spus adio lotului naţional uşor prematur, în 1968, la doar 27 de ani. Care au fost motivele?

    Eu am încercat să fiu cel mai bun în tot ceea ce făceam. În momentul în care medicina a reclamat mult mai multă atenţie din partea mea, am considerat că trebuie să mă dedic în exclusivitate acestui domeniu. Soarta a fost generoasă cu mine, în sensul că am ajuns pe unele dintre cele mai înalte piscuri în sport, astfel încât nu am avut ce să regret. Reali­zam însă că din ping‑pong nu se putea trăi pe atunci în România, astfel că decizia mea a fost justă. Apoi, ar fi fost păcat ca, după ani întregi de învăţătură, să renunţ la o meserie pe care o iubeam. Norocul meu a fost, ca şi în sport de altfel, să‑l am alături pe tatăl meu, un ilustru medic gine­co­log, cu care am reuşit noi performanţe, de data aceasta pe tărâm ştiinţific. Se pare că tradiţia medicală în familia Negulescu este continuată cu succes, pentru că atât Ioana, cât şi Răzvan, copiii mei, sunt astăzi medici în Germania.

    În 1981 aţi plecat în Germania. De ce?

    Vă spun cu mâna pe inimă că o duceam foarte bine în România. Chiar dacă din punct de vedere politic eram împo­triva regimului, chiar dacă am suferit inclusiv la admiterea în facultate din acest motiv, mă puteam declara mulţumit. Aveam munca mea, căreia îi eram dedicat trup şi suflet, mă consacrasem specialităţii de ginecologie. Îl aveam pe tatăl meu, un om minunat şi ce putea fi mai frumos decât să lu­crăm împreună. Aveam o soţie pe care o iubeam, doi copii şi toate realizările din sport care mă făcuseră celebru. Predam studenţilor, iar acest rol de dascăl mă fascina. Nu cred că poate fi ceva mai minunat decât să crească sub ochii tăi noua generaţie, iar rolul tău în această acţiune să nu fie unul de neglijat.

    Revenind la întrebare, am plecat pentru că aşa a dorit soţia mea, iar eu am cedat. Îmi pare sincer rău pentru aceas­tă decizie, mai cu seamă că acea căsnicie a eşuat lamentabil. Intrat într‑o nouă dinamică, în care am vrut să îmi desăvâr­şesc cariera de medic, am amânat la nesfârşit decizia de a reveni în România şi acum îmi pare foarte rău. Gândul meu cinstit este că rolul intelectualului este să fie alături de poporul lui, la bine şi la rău. Cu atât mai mult cu cât realită­ţile de azi din România reclamă acum, mai mult ca oricând, acest lucru. Mulţi o să mă acuze de fals patriotism, dar asta simt eu şi regret că nu am putut, prin exemplul personal, să fac mai multe pentru această ţară. Transmit, însă, pe această cale, toată simpatia şi respectul pentru oamenii acestei ţări, care merită din plin o soartă mai bună. Mă dedic până la capăt îngrijirii femeii şi copilului şi încerc, chiar şi de departe, să ajut cât pot şi lumea medicală din România.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
714 citiri

Leave a Reply