Dacă pornești de dimineață la plimbare prin centru trage bine aer în piept. Simți? Simți cât de curat e aerul? Bine.
Ar mai trebui să știi ceva, dacă pornești de dimineață la plimbare prin centru: nu te grăbi deloc. Pașii să-ți fie măsurați, dar cu măsuri mici de tot.
Simți pietrele? Asta e bine.
Lasă deoparte inscripțiile, or fi bune și ele, dar ce cîștigi dacă știi că acolo e turnul, acolo e piața mică și acolo e piața mare? Tu uită-te doar în jur, ridică ochii, coboară-i, oprește-te, odihnește-te, bea o cafea.
Plimbă-te pentru tine, pentru liniștea ta.
Mai caută o stradă îngustă, mai pune mîna pe un perete, mai întreabă-te ce-o fi la capăt, ce urmează după colț…
Intră, mănîncă ceva.
Mai ai ceva în minte, te mai apasă ceva? Nu-i așa că-i mai bine acum?
Poate că n-ar fi rău să mai faci cîțiva pași, c-au mai rămas niște străduțe nebătute…
Mai stai pe-un pod, mai coboară niște scări.
Ai văzut și cerul? Asta-i foarte bine.
Timpul poate curge și egal. Nu asta ai vrut?
Nu-i mult, o dată la cîteva luni să-ți faci o astfel de injecție de „liniștină”, nu doare.
Centrul Sibiului are “medicamentul” ăsta, cel puțin pentru mine. Știu locurile de unde se “cumpără” și nu mă pot lăsa de el, de medicament, am căpătat o ușoară dependență.
Dacă Clujul e locul pe care nu l-aș schimba pentru traiul de zi cu zi, centrul Sibiului l-aș vizita zi de zi, dacă asta ar avea vreo logică.
Bine, poate nu întreaga zi, pentru că jumătate din ea i-aș dedica-o Păltinișului.
Dar asta e o altă poveste.
