Nicolae Szoboszlay, un reper pe care de-acum o să îl avem doar la timpul trecut

Am primit vestea decesului marelui om de fotbal și totodată a unui mare domn, Nicolae Szoboszlay, un personaj devenit un adevărat reper pentru majoritatea clujenilor. Am citit pe facebook, la Călin Bîrsan (cel care îl ducea cu mașina în ultimii ani, de Luminație, la Orăștie, în orașul de baștină al fostului portar). La despărțirea de el, vă ofer un remember. Un interviu ce este parte din volumele mele, Supercampionii Clujului. Dacă citiți, vă veți aminti cu siguranță de această mare personalitate pe care a dat-o Clujul: 

“Nicolae Szoboszlay a fost şi a rămas un tip care se ştie purta: ştie purta un costum şi se ştie purta în societate. Nu se ştie de unde a deprins aceste lucruri, însă se ştie că le‑a transmis, mai apoi, multora dintre elevii săi.

Apoi, omul s‑a ţinut tot timpul informat.

Multă vreme a primit reviste de specialitate din străi­nătate, în momente în care alţi antrenori nu citeau nici măcar ziarul Sportul.

Un veteran al gazonului.

Casa lui din centru era plină de cărţi şi asta iarăşi mi‑a plăcut.

Recent a primit şi el titlul de cetăţean de onoare al Clujului, m‑am bucurat pentru asta.

Nicolae Szoboszlay rămâne un reper, privirile oame­nilor de sport îl caută pe stradă şi îl recunosc uşor, pentru că omul, repet, se ştie purta.

Sper să îl întâlnim multă vreme de acum înainte.

 

  • · ·

 

Data naşterii: 18.07.1925, Orăştie, jud. Hunedoara

Zodia: Rac

Studii: Liceul, la Orăştie, apoi la Aiud

 

Activitate sportivă:

  • A evoluat pe postul de portar
  • 1943‑1944 CS Universitatea Cluj‑Sibiu, Divizia A
  • 1945‑1946 Ferar Vasas Cluj, Divizia A
  • 1947‑1948 Dermagand Târgu Mureş, Divizia A
  • 1948‑1949 CS Armata Bucureşti, Divizia A
  • 1950‑1952 CS Universitatea Cluj, cu promovare din „B” în „A”
  • 1952‑1953 CS Armata Cluj
  • 1954‑1955 Dermata Cluj, Divizia B
  • component al echipei naţionale „B”, în perioada 1948‑ 1949.

Activitate profesională:

  • 1955 ‑ antrenor de fotbal, absolvent al cursurilor de la Federaţia Română de Fotbal, în cadrul Institutului de Educaţie Fizică Bucureşti
  • 1971 ‑ antrenor categoria I
  • 1985 ‑ antrenor emerit
  • participant la diferite cursuri de specializare din ţară şi străinătate, în calitate de cursant şi lector
  • interpret la cursurile organizate de FRF pe lângă antre­nori de renume mondial, precum Albert Beteaux, Helmuth Schon, Silvio Piola, prof. Palfai Janos şi alţii
  • lector la mai multe cursuri de perfecţionare organizate de Comisia Judeţeană de Fotbal
  • metodist de fotbal la UCFS Cluj
  • secretarul, apoi preşedintele Colegiului de Antrenori din regiunea Cluj, timp de 25 de ani
  • autor al unor articole de specialitate în diferite publicaţii locale, centrale şi din străinătate
  • corespondent de fotbal ani îndelungaţi al ziarului sportiv „Nepsport”, din Ungaria

 

A antrenat pe:

  • Dermata Cluj, între 1954‑1955, divizia B
  • ASA Cluj, campioană judeţeană, între 1956‑1957
  • Universitatea Cluj, între 1957‑1958, cu promovare din „B” în „A”, ca „secund” al lui Stefan Kovacs
  • Flamura Roşie (Dermata) Cluj, între 1958‑1959, cu promovare din „C” în „B”
  • Sticla Turda, promovare în „B” şi câştigarea Cupei României, între 1960‑1961
  • Universitatea Cluj, între 1965‑1967, divizia A
  • ISCT, între 1967‑1968, Divizia B
  • Sticla Turda, între 1969‑1972, Divizia C şi B
  • Corvinul Hunedoara, între 1973‑1974, Divizia B
  • CFR Cluj, între 1974‑1976, Divizia A

 

A activat la:

  • Universitatea Cluj, Centrul de Copii şi Juniori, ca antrenor coordonator, între 1976‑1986
  • Universitatea Cluj, consilier tehnic, între 1986‑2002
  • pentru o scurtă perioadă, în campionatul 2002‑2003, a activat la CFR ECOMAX Cluj, în divizia B

 

… în 2003, în apartamentul

plin de cărţi din centrul oraşului …

 

Portarul zburător

În cei 50 de ani de activitate a slujit cauza fotbalului din oraşul şi judeţul Cluj, promovând ca antrenor, singur dar şi alături de colaboratorii săi, jucători apţi pentru fotbalul de performanţă şi pentru eşaloanele inferioare ale acestui sport. Vârfurile unor generaţii care de‑a lungul timpului au trecut prin mâna lui Nicolae Szoboszlay au fost Remus Cîmpeanu, Salamon Gheorghe, Oroszhegyi Karoly, Petru Emil, Paul Marcu, Szilagyi Francisc, Vasile Suciu, Constantin Ştefan, Marius Bretan, Viorel Dragomir, Alexa Uifăleanu, Nicolae Szabo, Mircea Cojocaru, Septimiu „Tim” Cîmpeanu, Zsolt Muzsnay, Ioan Ovidiu Sabău, Zoltan Iasko, Alpar Meszaros, Tiberiu Bălan şi alţii.

Pe tot parcursul activităţii sale a accentuat, în mod deosebit, latura educativă, iar ca dovadă, se poate spune, fără putinţă de tăgadă, că toţi jucătorii de care s‑a ocupat, s‑au realizat în viaţă.

Sunt poate mii de jucători de fotbal clujeni, pe care dacă îi întrebi cu cine au început să facă primii paşi în acest sport, îţi vor răspunde invariabil: „cu domnul Szoboszlay”. Activitatea sa este una cu totul specială, pentru că, pe lângă faptul că s‑a întins în timp de‑a lungul a cinci decenii, a fost una deosebit de complexă. Începută din postura de jucător, ea a continuat cu antrenoratul, dar parcă, peste toate, două sunt elementele esenţiale ale muncii sale: aceea de teoretician rasat în ceea ce priveşte pregătirea la nivelul copiilor şi juniorilor şi asumarea rolului de educator şi formator de caractere puternice, la acelaşi eşalon de vârstă. Nu întâmplător, din „mâna“ sa au ieşit fotbalişti şi deopo­trivă oameni extraordinari precum Remus Cîmpeanu, Petru Emil, Paul Marcu, Vasile Suciu, Constantin Ştefan, Marius Bretan, Alexa Uifăleanu, Mircea Cojocaru, Septimiu Cîmpeanu, Zsolt Muzsnay, Alpar Meszaros, Zoltan Iasko sau Ioan Ovidiu Sabău.

Nicolae Szoboszlay a studiat o viaţă întreagă fenomenul fotbalistic în ansamblul său, s‑a străduit să ţină pasul cu tot ceea ce apărea nou şi are, acasă, o bibliotecă de specialitate de invidiat. El a impus rigoare în tot ceea ce a întreprins în plan sportiv, dar a început, întotdeauna, prin exemplul personal. Nu a întârziat niciodată la vreun antrenament, iar cronometrul era ustensila sa de căpătâi. Totul era „conto­rizat”, măsurat şi valorizat prin metode proprii, care îi oglindeau, cu mare exactitate, randamentul elevilor săi.

În fiecare oraş care înseamnă ceva pentru istoria fotbalului românesc există un antrenor emblematic care a descoperit, de‑a lungul anilor, talente autentice. În Cluj, acest om se numeşte Nicolae Szoboszlay şi a reuşit, într‑o viaţă dedicată muncii la nivelul copiilor şi juniorilor, rezultate notabile.

Ne vom delecta cu istorisirile captivante ale unuia dintre cei mai importanţi antrenori la nivelul copiilor şi juniorilor pe care i‑a avut vreodată acest oraş. Nicolae Szoboszlay demonstrează că profesionalismul nu cunoaşte niciun fel de bariere, cu atât mai puţin cele legate de vârstă. Un om dedicat meseriei, respectat şi iubit de zeci de generaţii de copii, „urât” câteodată de cei mari, dar numai datorită exigenţei de care dădea dovadă, Nicolae Szoboszlay, sau Laji‑bacsi, cum îi spuneau cei mai mulţi, şi‑a trăit întreaga viaţă în preajma terenurilor de fotbal.

Nu sunt eu în măsură să emit judecăţi de valoare, dar pot observa că longevitatea şi dedicarea lui în acest domeniu sunt rare, dacă nu unice, pentru oraşul Cluj şi nu numai.

 

Domnule Szoboszlay, cum de aţi ales sportul?

Sportul în general, mai puţin fotbalul, a fost inclus în educaţia mea, atât în familie, cât şi în şcoală. De aceea, mai târziu, am reuşit să păşesc în fotbal, pentru că am avut, cum s‑ar spune, o pregătire multilaterală în domeniu. Am prac­ticat sporturile de bază, cum îmi place mie să le denumesc, adică atletismul, înotul, apoi schiul şi patinajul. Ca dovadă că acestea mi‑au prins bine, am apărat în anul 1943, fără să fi văzut până atunci un meci de fotbal de divizia A, în poarta „Universităţii” Cluj. Adversară ne‑a fost F.C. Ploieşti. Până atunci fusesem doar un spectator al meciurilor, ţin minte că făceam câteodată 18 kilometri pe jos, de la Orăştie la Simeria, care avea echipă de B, ca să vizionez o partidă de fotbal.

 

 

Până să ajungeţi în poarta „Universităţii”, aţi fost remarcat la nivelul întrecerilor şcolare. Cum erau acestea, pe vremea aceea?

Oh, era foarte interesant. La Aiud, la liceu, între orele 14.00 şi 15.00, jucam nişte meciuri extraordinare. De exemplu „latiniştii” cu „realiştii”, fumătorii cu nefumătorii, clasele cu soţ cu cele fără soţ şi chiar selecţionata liceului cu cea formată din cadrele didactice. Toate aceste manifestări sportive aveau darul să creeze un cadru propice pentru practicarea fotbalului. În ceea ce mă priveşte, m‑am remar­cat printr‑o mare siguranţă în postura de portar, pentru că nu prea primea gol echipa la care apăram. Cu aceste prilejuri am fost observat de către conducătorii fotbalului aiudean, în special de către căpitanul Bedeleanu, comandantul garnizoa­nei Aiud, un mare iubitor al sportului, la care mă gândesc mereu cu mare respect. Aşa am ajuns în echipa oraşului Aiud.

Eraţi, la începutul anilor `40, component al echipei oraşului Aiud, o formaţie prea puţin titrată, dar foarte inimoasă…

− Aşa este, era o echipă foarte tânără, spun asta pentru că eu, împreună cu alţi patru colegi de liceu, cu toţii apărători, am fost cooptaţi în cadrul ei. Împreună, cu mine în poartă, formam aşa zisa „apărare beton”, supranumele pe care l‑am primit, deoarece primeam foarte greu gol. Îmi amintesc cu mare plăcere că în această formaţie juca şi Puiu Hulea, care avea să evolueze, mai târziu, la Universitatea Cluj. Am participat la o mulţime de meciuri amicale, mai ales că vara, veneau în vacanţă şi fotbalişti „adevăraţi”, mai cu seamă de la „U”, cum ar fi dr. Rădulescu, Coman şi alţii. Prin intermediul lor am luat şi eu legătura cu Universitatea, pentru că, la un moment dat, am jucat noi, Aiudul, contra echipei de avangardă a lui „U”, un fel de selecţionată de „speranţe” cum am denumi‑o azi. Cu acel prilej, am fost remarcat atât de către conducătorii, cât şi de către „seniorii” clujeni, care asistau la partidă. Peste puţin timp, era pe vremea când „U” era în bejenie la Sibiu, a avut loc un meci mult mai „serios”, tot la Aiud, între selecţionata oraşului, cu mine în poartă şi „echipa mare” a „Universităţii”. Nu îmi aduc aminte scorul, dar ştiu că am făcut adevărate minuni în poartă, poate tocmai de aceea am fost singurul fotbalist aiudean pe care clujenii l‑au invitat, seara, la masa festivă. Pentru mine, era un vis. Recunosc, era prima mea întâlnire cu „U”, dar ce întâlnire… M‑au impresionat, în primul rând, culorile alb‑negru, care, în accepţiunea mea, sunt cele mai frumoase culori din lume. Apoi, am rămas uimit de ţinuta jucătorilor, unii erau peste 1,80 m, începând cu Costea, fraţii Medrea, Luca, Tony Dascălu, Jifcovici, Coracu. Cei mai „scunzi” erau Joja, Rădulescu şi Muscă. La cină, a venit, pentru mine, cealaltă surpriză plăcută, cântecul. La masă, toţi jucătorii de la „U”, au intonat atât imnul propriu, dar şi alte melodii la modă. Acest fapt mi‑a rămas în minte mereu de atunci, o dată prin atmosfera nemaipomenită pe care această manifestare o declanşa, apoi prin puterea de simbol a acestui act artistic. Pentru mine, el reprezintă cea mai bună cale de manifestare a apartenenţei la un grup, a entuzias­mului tineresc atât de propriu unei echipe studenţeşti, a prieteniei. Cântând, se evitau o serie de discuţii neprincipiale, era un mijloc nemaipomenit de destindere. La acea masă, am fost solicitat deja să vin la Sibiu, să mă alătur marii echipe a „Universităţii”. Am refuzat, pentru că eram în clasa a opta, ultima a liceului şi tatăl meu nici nu vroia să audă de acest transfer. Soarta a făcut ca liceul meu să se închidă peste puţin timp, nu mai contează acum motivele, aşa că am făcut imediat pasul spre Sibiu, crezând că acolo, la Liceul „Gh. Lazăr”, îmi voi putea continua studiile, dar Ministerul a blocat actele mele, aşa că această tentativă a eşuat. Am plecat totuşi la Sibiu şi în timpul săptămânii am fost legitimat la „U”.

Legat de această legitimare, v‑aţi ales cu un nou nume…

Aşa este. Reprezentantul lui „U”, un om foarte cumse­cade de altfel, dar care nu era ardelean, în consecinţă deloc familiarizat cu grafia maghiară, ajuns la Bucureşti, la Federaţie, mi‑a înregistrat numele drept Nicolae Sabaslău şi aşa am rămas în toate actele şi apoi cărţile de specialitate. Ajuns în „curtea” lui „U”, am intrat sub „protecţia” doctorului Traian Stoicoiu, eminent chirurg, plecat ulterior în Canada, un om care a făcut mult, foarte mult pentru acest club. Am locuit la dânsul, acolo mai stătea şi doctorul Gavrilă, conferenţiar şi apoi medic la Turda. Cei doi mi‑au purtat o grijă părintească, făcându‑mă să mă simt extraordinar, pentru că, să nu uităm, aveam doar 17 ani. Acest lucru m‑a impresionat, pentru că am realizat nobleţea lor sufletească. Ei vedeau în mine, în afară de un sportiv de perspectivă, un copil care stă departe de familia sa.

Cum aţi fost primit de coechipieri?

− Cu aceeaşi căldură. Pot să aduc, în acest sens, o remar­că în plus pentru dr. Luca, Coracu şi căpitanului de echipă Mircea Medrea. M‑am simţit minunat, dar din păcate, acel campionat a trebuit să se întrerupă, din cauza războiului. Am apărat doar în două partide, ambele pierdute, 0‑2 la Ploieşti şi 0‑2 la Bucureşti, cu Sportul Studenţesc. Acesta a fost debutul meu în fotbalul de performanţă.

Ce a urmat în activitatea dumneavoastră fotbalis­tică?

− În 1944, mergând acasă de la Sibiu, am fost duşi, de către militarii maghiari şi nemţi, la construcţia căii ferate Bucureşti ‑ Craiova. Acolo am stat până în iarnă, când din fericire, am ajuns la Aiud. Pentru că eram un elev eminent, profesorii mei au intervenit pe lângă omologii lor din Cluj şi am fost primit în ultimul an de liceu. Aici, la Cluj, mi‑am dat bacalaureatul, în primăvara lui 1945. Am frecventat antrenamentele în cadrul echipei Vasas, una cu mulţi internaţionali şi am fost acceptat să apăr la ei, până la reîntoarcerea titularului de drept, Marki. Era o echipă fenomenală, cu Szaniszlo, Vass, Petschovschi, Bal, Szantay, Farkas, Kovacs, o echipă de mare calibru. Pentru că se întorsese şi „U” din bejenie şi aceasta nu dorea să mă cedeze, am revenit sub culorile ei. Aici am jucat până în primăvara lui 1947. În acel moment, a intervenit o clarificare să‑i spunem, în ceea ce priveşte statutul meu de profesionist. Eu făceam, la antrenamente, o impresie mai bună decât titularul postului, Cristea, dar echipa avea mai mare încredere în rutina lui. Atunci, pentru ca să am posibilitatea să apăr, ca titular, am fost transferat la Târgu‑Mureş. Vreau să vă spun că am plecat cu lacrimi în ochi, atât de mult iubeam gruparea lui „U”. La „Dermagand” Târgu‑Mureş am contribuit din plin, prin prestaţiile mele din cadrul porţii, la salvarea echipei de la retrogradarea în „B”. Nu mă laud când spun acest lucru, pentru că atunci am primit celebra şi onoranta poreclă de „portar zburător”. M‑am ataşat de oamenii din oraş, care şi ei mă apreciau pentru conduita mea din teren şi nu numai. De aceea, am decis să mă înrolez la Târgu‑Mureş, pentru a‑mi putea continua acolo cariera. Cei de la CCA Bucureşti, Steaua de azi, m‑au „racolat” însă la scurt timp, dar nu mi‑a prins rău, pentru că am fost coleg cu Lipoczi, Penzes, făcând partide bune. Mi s‑a propus rangul de ofiţer, dar nu am acceptat. Ei vedeau în mine un om riguros, care ştie ce vrea, dar şi eu bănuiam ce vor de la mine, aşa că nu m‑au putut „păcăli”. În afară de acest motiv, care ţine oarecum de o anumită etică în care eu am crezut întot­deauna, sincer să fiu nu îmi plăcea tumultul vieţii din Bucureşti. Aveam nostalgia Clujului, cu tot ce înseamnă el pentru cei care l‑au cunoscut. Ca „răsplată”, am fost trimis, de către colonelul Corneliu Mănescu, viitorul ministru de externe, la un regiment disciplinar, tocmai la Botoşani. Au urmat câteva luni grele, de instrucţie, dar am avut un noroc extraordinar. În urbea moldavă a venit în turneu ansamblul artistic al armatei, pentru un concert. M‑am apropiat afectiv de acei artişti, mai cu seamă că aveam şi eu un talent: ştiam să fluier pe două voci, ceea ce i‑a uimit. Prietenia noastră şi‑a arătat roadele, pentru că ei au intervenit pe lângă Mănescu şi acesta m‑a mutat la Iaşi. Acolo mi‑a mers foarte bine, m‑au rugat chiar să rămân şi să urmez cursurile Politehnicii, mai ales când au aflat că sunt portar de fotbal iar ei aveau nevoie de aşa ceva la echipă. Gândul meu era tot acasă, iniţial am ajuns la Târgu‑Mureş, unde am jucat sub comanda lui Baratki, apoi, pentru că el a fost detaşat la Cluj, m‑a luat cu dânsul. Aici am avut o perioadă deosebit de fastă cu „U”, între 1950‑1952, în care am contribuit efectiv la promovarea în divizia „A”. Campionatul 1954‑1955 l‑am petrecut în poartă la Dermata Cluj, după care, m‑am retras.

De ce v‑aţi retras?

− Eu mi‑am fost în viaţă cel mai aspru critic. Aşa s‑a întâmplat şi atunci: la o minge înaltă, care era specialitatea mea, pentru că aveam un simţ al tempoului deosebit, am ieşit în săritură cu Crecan de la CFR Cluj, dar nu am ajuns‑o. Atunci, mi‑am spus: Szoboszlay, ajunge. La doar 30 de ani, am spus adio porţii, dar cu gândul încolţit de a‑mi folosi experienţa de pe gazon în munca de antrenor.

De unde ideea de a vă dedica antrenoratului?

− Pe vremea când jucam la „Armata” Cluj, în sezonul 1952‑1953, am avut şansa de a fi pregătit de către unul dintre cei mai buni antrenori pe care eu i‑am avut vreodată, doctorul Hirsch. Dânsul era un polisportiv, dar peste toate, un teoretician desăvârşit. Este adevărat că, prin comportamen­tul meu tehnic bun, am reuşit să îi captez atenţia, am ajuns apoi într‑o relaţie foarte apropiată, iar el m‑a încurajat mereu. La lecţiile teoretice pe care le ţinea eu eram numai ochi şi urechi, pentru că erau cu adevărat captivante. Nu cred că sesiunile de la sediul FRF se apropiau de ceea ce doctorul Hirsch ne prezenta nouă pe atunci. Am simţit imediat că trebuie să exploatez această şansă, aşa că, în timp ce colegii mei de echipă, cei mai mulţi dintre ei militari, jucau cărţi în timpul acestor expuneri, eu îmi notam de zor tot ceea ce auzeam. Mai apoi, după ce echipa s‑a desfiinţat, mare greşeală, pentru că era una foarte bună, am ajuns la „Dermata”. Acolo, pe lângă faptul că apăram, am fost solicitat să‑l ajut pe antrenor, unul dintre cei mai mari jucători ai anilor 1920‑1930, Mihai Tänzer, fost echipier al „Chinezului”, dar care a evoluat şi la Ferencvaros (sub numele de Tancos). Pentru cei care îşi mai amintesc echipa ungară, ea arăta cam aşa: Hada, Tatray, Korany, Magda, Polgar, Lazar, Kiss, dr. Sarosi, Toldy, Kemeny şi, bineînţeles, Tänzer. Ca să am actele în regulă, m‑am prezentat la un curs de specializare organizat de FRF, coleg fiind cu celebrul Valentin Stănescu şi l‑am absolvit cu cea de a doua medie, obţinând categoria a treia de antrenor. Acesta a fost înce­putul.

În timp, până să deveniţi, în 1971, antrenor de categoria întâi, aţi pregătit Universitatea Cluj. Care au fost atuurile dumneavoastră?

Un element definitoriu al modului în care am înţeles eu să muncesc în acest domeniu a fost cel reprezentat de împle­tirea pregătirii tehnice cu asumarea rolului de educator. Datorită felului meu de a fi, în principal datorită exigenţei mele, am avut foarte multe conflicte la echipele de seniori. Acest lucru avea oarecum o explicaţie logică, pentru că seniorii aveau caracterele formate şi cu greu acceptau tratamentul cazon pe care eu îl imprimam. Nu este cel mai fericit exemplu, pentru că am avut în Mihai Adam unul dintre cei mai dragi elevi ai mei, dar îmi amintesc că el spunea odată: „Domnule, eu când îl văd pe Laji‑bacsi cu cronometrul în mână, mi se face pielea găină”. Într‑adevăr, eu nu făceam diferenţe între elevii mei, le ceream acelaşi lucru fiecăruia dintre ei, fie că era golgheterul ţării, cazul lui Adam, fie că era o tânără speranţă. În pregătire, pentru mine toţi trebuiau să fie egali.

Pentru că reveniţi mereu la această rigoare pe care o impuneaţi tuturor, dumneavoastră cine v‑a indus‑o?

În primul rând ea se leagă de educaţia pe care am primit‑o de la părinţii mei. Am să fac o paranteză aici. Eram elev la Aiud şi având rezultate foarte bune la învăţătură îmi câştigam banii proprii din meditaţiile pe care le dădeam altor colegi. Într‑una dintre vacanţe, am ajuns acasă, la Orăştie, cu aureola de mare fotbalist, fruntaş la şcoală, ce mai, o vedetă pentru concetăţenii mei. Ajuns în oraş, am mers la o sală de biliard (trebuie spus că toţi fotbaliştii erau foarte buni jucători de biliard) şi furat de joc, am uitat că la ora 19.00 în familia mea se servea, dintotdeauna, cina. Am întârziat 20 de minute, mama era „fiartă”, iar tatăl meu, foarte calm, dar apăsând vorbele, mi‑a spus: „Până când mănânci pâinea aceasta neagră, dar pe care eu ţi‑o pun pe masă, vii la masă la ora pe care eu o programez. Când va fi invers, când tu vei câştiga banii cu care să îmi poţi oferi o masă, atunci mă voi conforma eu regulii tale.” A fost o lecţie pe care nu am uitat‑o niciodată. Cu lacrimi în ochi mi‑am amintit‑o mai ales atunci când ai mei s‑au prăpădit, dar eu nu am apucat să îmi pot pune în aplicare planul de a‑i răsfăţa.

Au fost mai apoi cunoştinţele mele teoretice, care odată asimilate, nu puteau fi în concordanţă cu indisciplina sau lipsa de rigoare. După ce am început să antrenez micii jucători, am fost exigent, dar am fost atent şi la exemplul personal. Nu am întârziat de la niciun antrenament, ba mai mult, eram prezent acolo cu câte o jumătate de oră înainte. Copiii au simţit acest lucru. Am avut întotdeauna o corespondenţă sufletească reciprocă. La cei mari nu am putut realiza acelaşi lucru. Nu am putut, pentru că nu am avut nici curajul nici sufletul să „tai în carne vie”. Voi da un exemplu: eram antrenor principal la una dintre cele mai bune echipe pe care „U” le‑a avut: Ringheanu ‑ Kromeli, Mureşan, Cîmpeanu (Costin) ‑ Popescu, P. Emil ‑ Ivansuc, Gane, Marcu, Mateianu, H. Moldovan. După o serie de conflicte, am mers la cei din conducere, care mă simpatizau şi mă apreciau pentru ceea ce făceam şi le‑am spus: „Domnilor, eu îmi prezint demisia, aduceţi pe cineva care se ştie impune, pentru că eu nu vreau să dau afară pe cineva şi astfel să „stric” această echipă”. Atunci, l‑au angajat pe Constantin Teaşcă, eu am rămas „secund”, dar nici el nu a putut face mare lucru. Ţin minte că l‑am cazat la mine acasă. Era un om cult, bun profesionist, cu care aveam multe în comun. Eu, pe filiera din Ungaria şi Germania primeam multe reviste de specialitate, pe care le consultam şi de unde îmi însuşeam ultimele curente din fotbalul mondial. Cunoşteam, pe lângă aceste limbi şi franceza, de unde primeam de asemenea publicaţii din domeniul fotbalului.

În ceea ce priveşte pregătirea fizică, ştiu că aţi avut un mare dascăl, în persoana profesorului Ion Arnăut, antrenor emerit.

Da, niciun antrenor de fotbal din cadrul „Universităţii” nu avea curajul de a colabora cu el. Eu l‑am avut. Am învăţat de la dânsul lucruri care nu credeam să aibă, până atunci, vreo legătură cu fotbalul. De exemplu, intensitatea efortului. Ţin minte că lucram la echipa de juniori a „Universităţii” şi jucătorul Marius Bretan, care avea 58 de kg, a făcut ridicări cu haltera de 60 de kg. Eu tremuram tot atunci când vedeam acest lucru, dar dr. Arnăut a fost cel care m‑a liniştit şi mi‑a spus că din poziţia „culcat”, deci cu coloana vertebrală asigurată, nu este niciun pericol. Alt exemplu: aveam un joc la Timişoara, cu „Poli”, echipe de tineret. Acestea erau programate duminica. Ultimul antrenament era de regulă vinerea, care în general avea un rol de reglaj, mai ales fiziologic, cu intensitate medie. Dr. Arnăut a făcut un antrenament scurt, dar de o intensitate maximă, de credeam că duminică jucătorii de‑abia vor putea umbla, darămite să joace. La meciul de duminică, deşi la „Poli” erau şi câţiva jucători de la echipa mare, am câştigat cu un sec 3‑0, iar ai noştri erau atât de sprinteni încât, după fluierul final, cineva a spus: „Atacanţii de la „U” au fost atât de rapizi încât le‑au făcut curent la urechi apărătorilor de la „Poli” Timişoara”.

De dr. Arnăut am fost foarte apropiat. Stăteam, la dânsul acasă, ore în şir de vorbă, învăţând multe lucruri despre ceea ce înseamnă pregătirea fizică şi implicaţiile ei asupra jucătorului de fotbal. Dr. Arnăut era şi dânsul un monument de exigenţă. După un antrenament fizic, de alergare, pe care obişnuia şi dânsul să o facă alături de jucători, a venit la mine şi mi‑a spus: „domnule, am simţit în jurul meu miros de coniac, cum e posibil?”. Bineînţeles că eu îmi cunoşteam jucătorii şi ştiam că unul dintre ei obişnuia să facă un astfel de „tratament” înaintea antrenamentelor. Atunci, a trebuit să îi dau următoarea explicaţie: „domnule doctor, la fotbal nu e chiar ca şi la atletism. Fotbalul însăşi se bazează pe o mică „şmecherie”, în sensul bun al cuvântului. Dacă la atletism totul e măsurat la milimetru, în fotbal improvizaţia şi sclipirea de moment te poate salva. Cunosc care este jucătorul în cauză, dar îi pot trece cu vederea un mic „accident”, dacă ştiu că mâine îmi poate face o partidă mare”.

În fotbal trebuie să ştii şi să accepţi unele încălcări ale regulilor, cu condiţia ca acest lucru să nu se repercuteze negativ asupra colectivului. Şi acest lucru face parte din „diplomaţia” unui antrenor. Oricum, întâmplarea a fost una amuzantă.

Aţi vorbit despre echipele de seniori pe care le‑aţi antrenat. Ce ne puteţi spune despre segmentul juvenil al fotbalului. Ce rigori impune munca la acest nivel?

Din capul locului vreau să spun că munca antrenorului în centrele de copii şi juniori a fost şi din păcate este percepută ca un refugiu pentru tehnicienii care au fost daţi afară de la echipele mari. Nu vreau să fac aici filosofii, dar când am ajuns să lucrez cu cei mici, primul lucru la care m‑am gândit a fost acela de a studia psihologia copilului. Acest lucru este esenţial, pentru că trebuie conştientizat că nu eşti antrenorul unor fotbalişti de talie mică, eşti antrenorul unor copii. După ce am făcut aceste studii, mi‑am aşternut pe o coală de hârtie cele „10 porunci” cum le spun eu, adică chestiuni de care trebuie ţinut seama cu sfinţenie, dar şi atitudini greşite, pe care este recomandabil ca un antrenor cu copiii să le evite. Pentru cei curioşi, sau pasionaţi, am să le redau în cele ce urmează:

  • La capitolul pozitiv, ele sunt:
  1. Să îi iubească pe cei mici.
  2. Să îi cunoască foarte bine.
  3. Să constituie un exemplu pentru ei.
  4. Să fie exigent, dar şi tolerant.
  5. Să fie ascultat, dar să se facă înţeles.
  6. Să stabilească o comunicare cu toţi elevii săi.
  7. Să le fie chiar complice, dacă situaţia o cere.
  8. Să stabilească în mod clar spaţiul libertăţii.
  9. Să acorde încredere, să asigure o atmosferă de linişte, să nu fie sclavul rezultatului.
  10. Nu uita, sunt încă copii şi nu adulţi.
  • La capitolul negativ, de evitat:
  1. A striga în permanenţă.
  2. A‑i obliga să joace aidoma seniorilor.
  3. A folosi timp îndelungat aceleaşi exerciţii.
  4. A critica un jucător în faţa grupei.
  5. Întreruperea frecventă prin explicaţii prelungite a lucrului în antrenament.
  6. Şedinţe neadaptate vârstei.
  7. Şedinţe efectuate din rutină.

 

Am spus toate acestea, pentru că jucătorul de vârstă mică este cel mai aspru critic al unui antrenor. El te simte imediat dacă nu eşti pregătit. Tocmai de aceea, eu am încer­cat întotdeauna să mă pun la punct cu problemele teoretice. Unii mă chiar luau în „balon” pentru că umblam mereu cu notiţele sub braţ, poreclindu‑mă Herrera (Helenio Herrera, marele antrenor argentinian, care a făcut carieră la Inter Milano în anii 60). Eu am studiat din cărţi metodele unuia dintre cei mai mari tehnicieni ai lumii, Ernst Happel. Acest austriac a jucat la Rapid Viena, FC Viena şi Racing Paris. A fost unul dintre cei mai renumiţi apărători ai Europei şi o persoană de o inteligenţă rară. Acest lucru s‑a văzut mai apoi prin felul în care a construit şi a condus, din postura de antrenor, unele dintre cele mai mari echipe din fotbalul modern, precum Feyenoord Rotterdam (câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni şi Cupei Intercontinentale), Club Bruges (1974‑1980), Hamburger SV. A antrenat naţionala Olandei la Campionatul Mondial din 1978 din Argentina, cu care a jucat finala. Având acest exemplu, care pe mine m‑a impresionat, şi perfecţionându‑mă continuu, am ajuns până acolo încât nu mai lăsam absolut nimic la voia întâmplării. Cuantificam, etalonam, măsuram, cronometram, ce mai, eram într‑adevăr un perfecţionist. Nu mă opream aici, pentru că evaluam apoi prestaţiile jucătorilor, astfel încât oricine se uita peste notiţe putea să îşi dea seama despre tot ce era legat de randamentul sportivilor. Nu vreau să se creadă că îmi arog în totalitate aceste merite, eu le‑am adaptat pentru fotbalistul român, dar am avut şi multe concepte absolut originale, pe care le‑am pus în practică, dar prea puţini au avut timpul necesar poate, pentru a le aprecia la adevărata lor valoare.

Care ar fi câteva dintre temele ultimelor dumnea­voas­tră studii?

Ar fi „caracterizarea jucătorului”, care se impune ca o necesitate atunci când se doreşte cunoaşterea obiectivă a valorii sportivului. Am lucrat acest material împreună cu antrenorul Daniel Sima. El se bazează pe o codificare, un punctaj acordat pentru cei patru factori ai jocului luând ca etalon nivelul general al competiţiei în care evoluează echipa. Aceste patru componente sunt factorul fizic, factorul tehnic, factorul tactic şi factorul psihic. Această caracteri­zare, coroborată cu alţi indici fizici, biologici, probe de control, poate ajuta la evaluarea cu cât mai puţine greşeli a valorii momentane şi viitoare ale jucătorului.

Nu lipsit de interes este un alt studiu, denumit generic „sarcini de joc”, care se bazează pe disciplină, joc gândit, circulaţia mingii, circulaţia jucătorului fără minge în atac şi în apărare, fiecare dintre aceste elemente având explicaţii detaliate, dar nu plictisitoare. Nici nu pot fi plictisitoare nişte sarcini de joc, din care se învaţă practic lucruri utile precum comportarea în teren, precizia paselor, terminarea acţiunii cu şut la poartă, acţionarea în cadrul blocului de echipă, accelerarea ritmului la finalizare, pressingul, tatonarea, marcajul sever în zonă, deposedarea, închiderea unghiurilor, dar şi plăcerea de a juca, dăruirea, curajul, spiritul de sacrificiu.

Toate aceste lucruri m‑am străduit să le insuflu întot­deauna elevilor mei şi repet, exemplul personal a contat întotdeauna. Nu este plăcut ochiului un antrenor suprapon­deral, unul care nu ştie să îşi pună în practică ideile, exemplificând, unul care strigă mereu, ca un disperat.

Exigenţa de care eu am fost „acuzat” nu cred că a avut un suport real, pentru că s‑a uitat un lucru esenţial: eu nu doar am pretins, ci mi‑am fost primul şi cel mai aspru critic. Mi‑am respectat munca, i‑am respectat pe cei mici chiar, pe elevii mei, le‑am fost apropiat. Ţin minte un episod legat de Neluţu Sabău, pe când era şcolar, când una dintre profesoa­rele lui îl cam persecuta. Atunci m‑am deplasat la şcoală şi i‑am spus acesteia:

 

 

Cu echipa, în anul 1945

 

 „Stimată doamnă, dumneata ştii câte sacrificii face copi­lul acesta ca să îmbine performanţa sportivă cu şcoala, ştii cum doarme în gară sau în plasa de bagaje a autobuzelor de navetă, tocmai pentru că iubeşte învăţătura?“

Imediat, i‑am spus lui Neluţu: „Scrie‑i, te rog, doamnei profesoare câte o ilustrată din deplasările pe care le faci cu fotbalul, să vezi ce mulţumită va fi”.

Nu pot să vă spun în cuvinte ce pace s‑a instaurat între cele două personaje, de parcă nu ar fi existat niciodată o problemă de comunicare între ei. Face parte şi aceasta din faţa nevăzută a muncii de antrenor, alături de multe altele asupra cărora nu vreau să insist acum, pentru că cei cărora le‑am fost de ajutor se ştiu ei prea bine şi fără să amintesc eu, aici, acele lucruri.

I‑aş sfătui ceva pe antrenorii cu copiii: să suplinească unele carenţe din educaţia elevilor, de care sunt responsabili părinţii, prin explicaţii şi poveţe care să îi responsabilizeze. Sportivii au încredere în antrenori şi în acest sens, exemplul acestora din urmă poate fi determinant în calea pe care o urmează tinerii.

Eu am slujit acest sport timp de mulţi ani şi nu pot avea decât cuvinte de laudă şi respect atât pentru sportivi, cât şi pentru cei care ajută fenomenul acesta şi mă gândesc aici la sponsori, conducători şi, nu în ultimul rând, la publicul clujean, unul de elită.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
166 citiri

Leave a Reply