Ștefan Kovacs, interviul din Supercampionii Clujului

Da, este singurul interviu din acest volum pe care nu l‑am realizat eu, ci amicul meu din copilărie, Ionel Banu (realizator sportiv la TVR Cluj). L‑am inclus însă în acest volum nu neapărat pentru a rupe ritmul, nici pentru a‑i face vreun favor lui Puiu, ci pentru că mărturiile lui Ştefan Kovacs meritau o asemenea expunere, respectiv prezenţa în galeria Supercampionilor.

Interviul este foarte bine realizat, cuprinde o paletă lar­gă de informaţii şi mai ales prezintă multe lucruri pe care puţini alţii le puteau scoate în evidenţă de la maestru.

Ştefan Kovacs este înmormântat la Cluj, dar din păcate puţini clujeni ştiu unde îi este mormântul.

Poate ar trebui să învăţăm şi noi, clujenii, mai multe şi despre cum să ne preţuim concitadinii care au făcut atâtea pentru recunoaşterea internaţională a Clujului.

Acum ceva vreme a sosit în oraşul nostru antrenorul olandez van Gall, cel care i‑a fost elev lui Pişti Kovacs, la Ajax. Nimeni însă din acest oraş nu a avut ideea de a‑l conduce pe olandez la mormântul lui Kovacs, deşi sunt sigur că fostul jucător i‑ar fi pus cu mare pioşenie câteva lalele pe mormânt şi s‑ar fi bucurat mai mult decât să bea o cupă de şampanie la un hotel.

Mai avem puţin până ne revenim: poate acest interviu să ne lămurească o dată în plus cine a fost Ştefan Kovacs.

Tehnicianul de la care fotbalul a învăţat… fotbal

Ştefan Kovacs s‑a născut în Timişoara, în anul 1920, dar Clujul l‑a adoptat necondiţionat. Aici s‑a şi stins, de altfel, în 1995 şi este înmormântat în Cimitirul Central.

Figura, personalitatea celui care a fost Ştefan Kovacs este uriaşă, impresionându‑ne de fiecare dată când, invaria­bil, povestim… fotbal. Ştefan Kovacs, „cel mai mare antrenor al secolului şi al patrulea în topul mondial” aşa cum îl consi­derau „specialiştii” săptămânalului italian „Guerin Sportivo”, cel care, deşi născut la Timişoara (2 octombrie 1920), cunos­când consacrarea şi gloria ca fotbalist şi antrenor departe de graniţele ţării, a iubit cu fanatism Clujul, oamenii lui, echipa acestei „Cetăţi” – Universitatea.

Legitimat la 11 ani la C.A. Timişoara, se transferă în 1934 la CAO, unde din 1937 joacă în echipa de seniori, alături de fratele său mai mare. În perioada 1938 – 1941 activează ca jucător profesionist la Olympique Charleroi – Belgia. Revine în ţară, iar după o scurtă „escală” la Ripensia, trece la CFR Turnu Severin (1941‑1942). Urmează „momentul Cluj”, din 1942 până în 1953 evoluând la echipele KAC (1942‑1944), Ferrar (1944‑1947), CFR (1947‑1950) şi Universitatea (1950‑1953). Ca jucător a excelat prin tehnică individuală şi intuiţie tactică. Ca antrenor a început să lucreze încă din 1949 ocupându‑se de juniorii clubului CFR. Perioada 1953‑1959 îl găseşte la cârma tehnică a Universităţii Cluj, iar în următorii trei ani antrenează o altă echipă clujeană, CSM Din 1962 lucrează în cadrul FRF ca antrenor federal răspun­zând în diferite împrejurări de pregătirea loturilor „B” şi de tineret până în 1965 şi între 1965‑1967 de lotul naţional „A”, ca secund, alături de antrenorul Ilie Oană. În perioada 1967‑1971 preia conducerea tehnică a echipei Steaua, reu­şind să obţină în fiecare an câte o performanţă de prestigiu: titlul de campioană naţională (ediţia 1967‑1968) şi apoi, de trei ori consecutiv, Cupa României.

Adevărata consacrare o cunoaşte, însă, la Ajax Amsterdam: două titluri şi o Cupă a Olandei, două Cupe ale Campionilor Europeni (1971‑1972, 1972‑1973), Cupa Intercontinentală şi Supercupa Europei (ambele în 1973). De la Ajax a trecut ca director tehnic al Federaţiei Franceze de Fotbal, reuşind să pună bazele unei echipe valoroase care, ulterior, s‑a calificat la Jocurile Olimpice de la Montreal (1976) şi la turneul final al CM din Argentina (1978). Revenit în ţară în ianuarie 1976 şi numit în funcţia de vicepreşedinte al FRF, director tehnic şi antrenor al echipelor naţionale, a încercat o relansare a fot­ba­lului românesc în arena internaţională. Din păcate, nu a reuşit decât parţial, ratând, de două ori, calificarea la turneele finale ale CM din Argentina (1978) şi Spania (1982). A primit titlul de antrenor emerit şi este autor al lucrării de circulaţie internaţională „Fotbal total”.

A iubit Clujul la fel de mult cât l‑a iubit şi Clujul pe el, „mariaj” răsplătit de către „Cetate” cu titlul de Cetăţean de Onoare.

 

Domnule Ştefan Kovacs ce spuneţi dacă v‑aş stârni cu o provocare complexă: totul despre „U”, totul despre Cluj?

Ar însemna să mă întorc mult în timp. La vremea pan­ta­lonilor scurţi şi a maidanelor din Timişoara pline de copii care nu aveau alt vis decât să ajungă la Cluj şi să apere culorile echipei „Şepcilor roşii”. Parcă mai mult noi, cei care studiam la Liceul Comercial: fraţii Sepi, fraţii Tabacu, fraţii Surlaşu, toţi au ajuns la Cluj.

Se „purtau” fraţii pe vremea aceea…

Legăturile de sânge erau parcă altfel înţelese atunci. Dar, revenind la cei care şi‑au împlinit visul de a ajunge la Cluj nu pot să‑l uit pe Sfera, cel mai iubit dintre… pământenii Timişoarei, un exemplu pentru noi toţi atât în teren, cât şi în afara lui. Apoi Gain, un mijlocaş de excepţie…

Şi să nu îl uităm pe Ştefan Kovacs!

− Da, dar după o mare‑mare absenţă a timişorenilor din echipa „Universităţii”. De fapt, nici eu nu am venit direct la Universitatea. „Momentul Cluj” a debutat, pentru mine, la Ferrar, urmaşa KAC, o echipă de mare valoare în care jucau Petchovski, Fabian. Tocmai mă întorsesem din Belgia unde jucasem la Olympique Charleroi.

Totuşi, n‑aţi renunţat niciun moment la visul dumnea­voastră, acela de a juca cu însemnul „U” pe piept, altfel spus la o echipă mai modestă decât Ferrar, la mo­mentul respectiv.

La Ferrar jucau pe atunci o mulţime de fotbalişti din Budapesta, între care se detaşa Boldizsar, un portar unic, internaţional de fotbal, de baschet şi de handbal deopotrivă. Era o mare densitate de valori pe metrul pătrat de… gazon şi, nu după mult timp, scheletul acestei echipe a format ceea ce a devenit ITA. Nu mai puţin de nouă jucători au luat drumul Aradului în urma unor probleme de ordin financiar cu care s‑a confruntat Ferrar. De fapt, cei nouă jucători au fost vânduţi, drept pentru care, la Arad, în partida directă, Ferrar s‑a prezentat cu juniorii. Iar juniorii au reuşit un senzaţional 0‑0 în compania celor ce erau adevăraţi monştrii sacri ai timpului lor. Am fost întrebat cum am reuşit această perfor­manţă, iar eu am răspuns: simplu, am jucat cu inima.

Cunoaşteţi echipe care joacă cu inima? Personal, cred că sentimentul acesta nu mai există.

Sentimentul acesta se manifestă, rar, înaintea unor partide importante, dar el ar trebui să fie permanent. Latura spirituală şi morală nu se manifestă la echipele noastre.

Să revenim la sosirea dumneavoastră la Universi­tatea.

Clujul era o forţă în fotbal. Avea 4 echipe: Universit­atea, Ferrar, Victoria şi Dermata. Ferrar era echipa cu bani, iar Universitatea era una a elitelor. Pe vremurile acelea contau mai puţin banii, în raport cu posibilitatea absolvirii unei facultăţi. Drept pentru care, Universitatea avea în fiecare oraş important al ţării câte un „spion” care ademenea fotbaliştii de valoare cu o posibilă, realizabilă diplomă uni­ver­si­tară. Erau conştienţi că nu vin pentru bani, ci pentru studii şi, nu în ultimul rând, la o echipă serioasă. La mine nu a fost cazul, pentru că am ajuns la Universitatea la vârsta de 29 de ani.

În 1953 mi s‑a spus pentru prima dată că am har, voca­ţie de antrenor. Eram în cantonament cu „U”, la Sovata, fără antrenor, drept pentru care eu eram acela care conducea antrenamentele. La întoarcerea în Cluj, profesorul Coja m‑a anunţat: „începând de acum, tu eşti antrenorul echipei”.

Şi nu s‑a înşelat în privinţa dumneavoastră. Mai mult decât atât, viaţa a dovedit, în continuare, lucrul acesta. Aţi ajuns să conduceţi cea mai mare echipă a tuturor timpurilor: Ajax‑ul anilor ’70.

Până la Ajax drumul a fost lung, am trăit ani minunaţi la Universitatea ca jucător. Ca o curiozitate – pentru unii –, dar ceva ce nouă ni se părea absolut normal erau partidele pe care le jucam la Bucureşti. Universitatea nu era dispusă să piardă niciodată în compania echipelor bucureştene. Ne mo­bi­li­zam într‑un asemenea grad, eram atât de uniţi – indi­fe­rent că unii erau români, alţii maghiari, iar alţii germani – încât echipele bucureştene erau efectiv complexate în faţa noastră.

Ce amintiri vă leagă de Universitatea în mod deo­sebit?

E greu să aleg una, au fost atât de multe. Totuşi, dacă e să‑mi vină acum una în memorie, îmi aduc aminte că, în 1951, după o convalescenţă de trei luni, în urma unei hepa­tite, am început să trag tare la antrenamente, inclusiv în cantonamentul de iarnă. Oamenii îmi spuneau să o las mai moale, să nu‑mi obosesc ficatul, nu de alta, dar să nu creadă lumea că păţesc ceva din cauză că mi‑ar plăcea băutura. Nu i‑am luat în seamă. Primăvara a debutat returul, Universitatea era într‑o postură delicată, „pretendentă” la retrogra­dare, iar eu, care eram inter… de modă veche, am marcat golurile decisive în patru sau cinci partide, la scoruri pe muchie, de  1‑0, lucru total atipic pentru un inter care mai degrabă servea atacanţii. Am trăit o mare mulţumire sufletească, mai ales că Universitatea a evitat retrogradarea.

Aş vrea să povestiţi despre un jucător pe care l‑aţi iubit în mod deosebit aici, la Cluj.

Indiscutabil, doctorul Luca. A fost un băiat excepţional. Eram cu un an sau doi mai mare decât el, dar atât eu, cât şi ceilalţi colegi de echipă ne uitam la el, îl admiram, îl urmam, îl respectam pe… „tata Luca”. Chiar în condiţiile în care la Universitatea am avut antrenori de calibru, respectaţi, cum ar fi Baratky. Doctorul Luca era figura centrală în jurul căreia ne strângeam toţi. Era spiritul echipei. În zilele astea l‑am numi… psihologul echipei.

Pentru că aţi amintit de Baratky. Ce ne puteţi spu­ne despre el?

A fost un fotbalist unic, uriaş. Cum spunem noi, „miro­sea” a fotbal.

Ne apropiem de finalul perioadei petrecute la Cluj. Una deosebită, unică aşa cum am înţeles din cele spuse de dumneavoastră. Ce a urmat?

La insistenţele lui Gică Popescu – proaspăt numit pre­şedinte al FRF şi ale domnului Duma – ministrul Sportului, după eşecul sever de la Madrid al naţionalei României, în 1960, a urmat o perioadă de şase ani petrecuţi în federaţie, având în atribuţii pregătirea tuturor reprezentativelor naţio­nale, de la juniori până la seniori. Apoi am preluat Steaua. Peste tot pe unde am fost, prima şi cea mai importantă schim­­bare a fost aceea a mentalităţilor jucătorilor. Una pă­gu­boasă, pentru că, deşi talentaţi, dar provenind din medii modeste, luxul şi bunăstarea au avut un (prim) efect cât se poate de negativ asupra lor. A fost greu, dar o dată ce am reuşit acest lucru totul a devenit mult mai simplu. A trebuit chiar să fac curăţenie, lucru uşor cu cei tineri, dar foarte greu cu cei bătrâni, respectiv cu Jenei şi Constantin, cu care eram prieten. Până la urmă a ieşit bine cu cei doi pentru că i‑am trimis în Turcia şi toată lumea a fost mulţumită. Şi mai era gaşca aceea de obraznici, dar duhnind de talent: Tătaru, Iordănescu, Ştefănescu, Cristache. Până la urmă, toţi au confirmat. Steaua nu mai câştigase nimic de şase ani, dar cu mine pe bancă a reuşit să ia titlul şi trei Cupe ale României.

Vă mai amintiţi formula standard a Stelei de atunci?

− Haidu sau Suciu în poartă, Dumitru Nicolae, Hălmăgeanu, Negrea, Vigu, Ştefănescu, Tătaru, Iordănescu, Voinea, Sorin Avram. În acea ediţie au jucat şi Jenei şi Constantin.

Era ceva neobişnuit pentru România acelor vre­muri ca nişte jucători să plece să joace în campionate străine…

Adevărat, fără intervenţia mea, personală şi nemijloci­tă, acest lucru ar fi fost imposibil. Tot aşa au plecat Voinea şi Pîrcălab. Cred şi acum că a fost un lucru mare, deosebit de important pentru fotbalul românesc.

Aţi împărţit cu Ilie Oană banca tehnică a naţio­nalei şi aţi atacat preliminariile în vederea calificării la turneul final al CM Anglia 1966. După câteva rezultate remarcabile, victorii la Turcia şi Cehoslovacia, au urmat trei înfrângeri. Ce s‑a întâmplat?

Acum, că a trecut timpul şi trăim alte vremuri, pot spune că situaţia nu era nouă. Exista o presiune ucigătoare, care venea de la cel mai înalt nivel. Imixtiuni pe care ori trebuia să le accepţi, ori îţi dădeai demisia, ori fugeai din ţară. Exista aceeaşi luptă, ca şi acum, între Steaua şi Dinamo. Mi‑am făcut mulţi duşmani în acei ani, dar am încercat, pe tot posibilul, să rămân credincios principiilor după care m‑am ghidat toată viaţa şi care cred eu că m‑au ajutat să mă realizez pe gazon, lângă el sau departe de stadion.

În ’70 România a reuşit să se califice la turneul final al CM din Mexic sub comanda lui Angelo Niculescu.

Nu pot să zic că eu l‑am descoperit pe Angelo Niculescu, dar cu siguranţă l‑am sprijinit în mod deosebit. Am intuit din prima clipă valoarea, onestitatea, caracterul lui. Când nimeni nu‑l băga în seamă, l‑am luat lângă mine la lotul „B”. Aşa s‑a întâmplat că pe urmă, la plecarea în Mexic, el a cerut ca eu şi Nicuşor de la Dinamo să fim lângă el pentru a‑l sfătui.

Cu ce a venit el, ca antrenor, în pregătirea acelor rezultate remarcabile?

A impus o disciplină de fier, dar liber consimţită de toţi. Apoi, a fost receptiv la tot ce apărea nou în lumea fotbalis­tică. A adus temporizarea în fotbal la nivel de lecţie de manual. Pentru asta, în loc să fie elogiat, a avut parte numai de reproşuri. Temporizarea de atunci e ceea ce numim în zilele noastre „posesie a balonului”. România nu ar fi avut altă şansă în Mexic.

Unul dintre cei care ne‑a criticat a fost Adrian Păunescu, dar care a rămas „interzis” când a văzut că antrenorul Braziliei l‑a aşteptat pe Ştefan Kovacs la uşa vestiarului pentru a‑l felicita personal. Mai târziu, Păunescu mi‑a făcut cadou o carte cu poezii scrisă de el, iar cu altă ocazie, la un pahar, m‑a întrebat dacă am citit‑o sau am procedat la fel ca ceilalţi antrenori români şi am trântit‑o într‑un raft din bibliotecă. I‑am răspuns că am citit‑o, că o treime va rămâne posterită­ţii, iar celelalte două treimi e umplutură. La care Adrian Păunescu a răspuns: „Ştie, domnule, ştie!”.

Putea România mai mult în Mexic? Pentru că a fost o generaţie deosebită: Răducanu, Boc, Dan Coe, Deleanu, Sătmăreanu, Nunweiller, Dembrovski, Anca, Domide, Dumitrache, Dobrin, Lucescu.

Am fi putut mai mult, deşi eram în seria cea mai grea. Cehoslovacia în mare formă, Anglia, constant, în formă foarte bună şi Brazilia. A existat însă o presiune deosebită asupra lui Angelo Niculescu şi, culmea, chiar din partea jucătorilor. În special ai lui Dinamo. Dobrin mai juca seara un pocher cu ceilalţi, le lua banii, iar aceştia, a doua zi, erau supăraţi pe el. A ajuns să se autoizoleze, să mai bea o bere. Ce să mai zic, s‑a înmuiat. Iar noi nu am mai putut să‑l aducem la forma idea­lă. Cel care a pierdut a fost numai Dobrin.

Să facem o paranteză… clujeană. Cum explicaţi, acum, lipsa dintre titulari a lui Anca. Până atunci dove­dise că îşi merita locul în primul „11″.

La fel, cauza a fost presiunea jucătorilor bucureşteni care au motivat cu neînţelegerea în relaţiile de joc cu Anca.

Cum a fost posibilă numirea dumneavoastră în funcţia de antrenor la Ajax Amsterdam?

Adevărat poveste, din toate punctele de vedere. Şocul a fost atât de mare, chiar şi pentru mine, încât în momentul află­rii veştii, pentru a nu „speria” lumea, am spus că am sem­nat contract cu Sparta Rotterdam. N‑am vrut să fac senzaţie. Apoi, continuând povestea, să‑i lămuresc, odată pentru totdeauna, pe toţi, cât am câştigat eu la Ajax: 25 la sută din contract, pentru că 75 la sută am plătit impozit, aici, în România. Cu atât mai mult cu cât în Olanda nu se câştiga fenomenal, ea fiind ultima ţară vest‑europeană care trecuse la profesionism.

Circula un zvon cu privire la o discuţie între Cruyff şi regina Olandei, la recepţia oferită după câştigarea Cupei Campionilor Europeni. Regina l‑ar fi întrebat pe marele fotbalist: „Ascultă, tu eşti ăla care câştigă mai mult ca mine?”

Nu este total adevărat. Cruyff a abordat‑o pe Regină: „Majestate, ce ne facem cu impozitele? Noi reprezentăm Olanda în lume şi, pe chestia asta, Olanda ne ia nişte impozite ucigătoare”. Antrenorul plăteşte 72% impozit, iar noi, jucă­torii, 81%. Dacă vreţi să‑mi ziceţi „milionar”, ar trebui să câştig 11 milioane!”. La care Regina a replicat: „Ştii ceva, Johann? Las‑o jos! Crezi că, dacă m‑ai prins după două paha­re, n‑am mintea limpede? Şi eu, şi tu, dacă câştigăm mult, trebuie să plătim mult. Aşa merg lucrurile şi n‑am de gând să le schimb acuma pentru tine. Am închis subiectul.” Acesta a fost unul în dintre motivele pentru care mulţi tehnicieni şi fotbalişti olandezi şi‑au încercat norocul în alte campionate. Bineînţeles, şi valoarea lor deosebită le oferea alte perspec­tive.

Pentru că am pomenit de Johann Cruyff, pe cine aţi mai găsit acolo, în cea mai mare echipă a anilor ’70?

Într‑adevăr, am găsit acolo o mare echipă, dar Hann nu era titular, Neskens nu era titular. Eu i‑am promovat în primul „11″. Mai mult decât atât, l‑am adus pe Rep care mai târziu a confirmat toate aşteptările şi chiar le‑a depăşit, de­ve­nind un pion important în naţionala „portocalei mecanice”. Când l‑am adus pe Rep la Ajax îi spuneam „Juniorul”. Ei bine, cu ocazia Supercupei Intercontinentale, „Juniorul” a marcat două goluri de generic.

Cum a fost în primul an ca antrenor la Ajax?

Foarte greu, pentru că nu cunoşteam nicio echipă din campionat. Am fost informat pe scurt despre fiecare echipă în parte şi, eventual, mai puneam mâna pe o casetă două, deşi, trebuie să recunosc, nu sunt adeptul casetelor video. Cine spune că face tactica unei partide după ce vizionează nişte casete, apoi acela e mare mincinos. Eu am făcut tot timpul tactica în funcţie de individ. Ce ştie cel mai bine să facă un fotbalist în teren eu am folosit în tactica partidei. Am început, cum s‑ar zice, pe „orb”. Inspiraţia, multă teorie pură, după manual şi propria experienţă mi‑au fost aşii din mânecă.

Cum v‑au primit conducerea clubului şi jucătorii?

Normal, având în vedere prestigiul şi valoarea clubului. Pentru că, trebuie subliniat, ceea ce nouă ni se pare ieşit din comun, la marile echipe e ceva normal, ce ţine de etichetă. Am avut o primă discuţie cu preşedintele clubului, care mi‑a mărturisit că vorbise în prealabil cu Schön, cu Herrera şi pri­misem referinţe excelente. Că era timpul să mă fac cunoscut după ce, timp de 15 ani, eu nu putusem să trec graniţa nici în Bulgaria sau Ungaria. 15 ani de zile, pur şi simplu, mi se refuzase eliberarea unui paşaport, deşi ca sportiv ar fi trebuit să am un alt statut. Explicaţia dată ulterior a fost aceea că, în ceea ce mă priveşte, exista pericolul de a rămâne în străină­tate, iar eu eram privit ca un „bun naţional”. Chiar şi atunci când am antrenat echipa naţională, după un stagiu de pregătire de o lună de zile, înaintea îmbarcării în avion mi s‑a comunicat că eu nu primisem viza. Am întrebat unde îmi este valiza şi mi s‑a răspuns că nu a ajuns niciodată în avion. Deci, totul fusese premeditat. Eu însă nu m‑am supărat şi am lucrat la naţională cu acelaşi devotament.

Revenind la discuţia purtată cu preşedintele Ajax‑ului, eu i‑am spus: „Domnule, eu dacă învăţ 100 de cuvinte în olan­deză, mie nu‑mi trebuie mai mult. În fotbal, 100 de cuvinte sunt suficiente”. Până la urmă am învăţat… toată olandeza.

Dar Cruyff & Co?

Prima întâlnire a avut loc cu ocazia unei mese. Toţi se uitau cam lung la mine şi Cruyff, care era considerat liderul de necontestat al echipei, mi‑a spus: „Ştiu ce vă trece prin minte! Vă uitaţi la noi şi vă spuneţi în gând: jucătorii ăştia ar trebui tunşi de plete!” La care i‑am răspuns că, din partea mea, pot să‑şi pună şi părul pe moaţe, că nu mă interesează.

Johann Cruyff

Sursa foto: www.wikipedia.com

Le‑am mai spus că joacă bine, iar eu voi încerca să îi fac să joace senzaţional. Că venirea mea la Ajax ar putea fi conside­rată şansa vieţii pentru mine, dar că, la fel de bine, ar putea fi considerată şansa Ajaxului. Că, până la venirea mea, câştiga­seră tot afară, dar că în acel an au „uitat” să ia titlul de campioană a Olandei. Şi, în fotbalul din Olanda, titlul e mult mai important decât alte competiţii internaţionale. Cu asta le‑am cam închis gura. Apropierea de jucători a avut loc într‑un timp foarte scurt, asta şi pentru că, dacă le ceream ceva, le şi explicam de ce le cer acel lucru. Dintr‑o dată, pen­tru ei totul devenea logic şi de înţeles, nu se mai simţeau nişte simpli executanţi ai unor indicaţii de pe banca tehnică.

Ce aţi adus nou la Ajax?

Eu eram specialist în teste fizice. Gândite şi verificate la Steaua, la naţionala României, la Ajax, mai apoi la naţionala Franţei. Aveam un test cu nouă mingi, care dădea adevărata măsură a pregătirii fizice. La un moment dat, Cruyff mi‑a spus, pe la mingea 4 sau 5: „Domnule, când mă duc cu min­gea spre poartă, fug ca dracul. Dar când trebuie să mă întorc după mingea următoare parcă îmi vine să mă plimb.” Şi atunci, am înţeles că trebuie să schimb ceva. Am fost primul care am introdus sprinturile duble „du‑te‑vino” şi marcajul „om la om” pe tot terenul, mai ceva ca italienii. Şi din asta am făcut o adevărată tactică. Ajaxul juca o repriză cu marcaj „om la om” pe tot terenul şi nu era preocupat, neapărat, de gol. 0‑0 la pauză, dar adversarii erau terminaţi. În repriza a doua ne făceam jocul cu… jaloane, iar la sfârşitul partidei tabela arăta 3‑0 pentru Ajax. Şi tot aşa, meci de meci, astfel că jucătorii aveau încredere în mine, în tactica mea, în ce le spuneam.

Circulă o poveste cum că, de fapt, altfel v‑aţi câşti­gat simpatia jucătorilor!

− Cred că ştiu despre care poveste e vorba. Şi e chiar ade­vărată. Se ştie că fotbaliştii respectă mult mai mult un antre­nor care, la viaţa lui, a fost şi… fotbalist adevărat. Odată, la un antrenament, văd cu coada ochiului că fotbaliş­tii şuşotesc ceva la mijlocul terenului. Kaiser ia o minge şi trimite o torpilă spre staff‑ul tehnic. Un gest oarecum obraz­nic, dar eu m‑am întors spre minge, am preluat‑o pe piept, amortizare uşoară, exactă pe picior şi am trimis‑o cu ristul exterior al piciorului drept, fix la picioarele lui Kaiser. Din momentul acela au înţeles toţi că n‑am ajuns ce am ajuns întâmplător.

Şi cu Kaiser a fost o întreagă poveste?

− După părerea mea, Kaiser a fost mai mare decât Cruyff. Kaiser avea tot ce avea Cruyff şi, în plus, avea şutul acela fenomenal cu stângul. Dar a avut şi mult ghinion. La 24 de ani, în timpul unei partide contra RDG, a primit o lovitură intenţionată, la cap, în zona creierului mic şi, din motive medicale, a făcut tuşa mai bine de doi ani. Dar a avut o ambiţie rară şi a revenit în fotbalul mare. După ce a revenit mi‑a spus că i‑ar fi fost imposibil, dacă n‑ar fi avut parte de antrenamentele gândite de mine. Trebuie să fac o paranteză şi să spun că, timp de doi ani, cât am fost antrenor la Ajax, niciun jucător nu a suferit afecţiuni musculare.

Totuşi, vedeta echipei era Johann Cruyff. Cum v‑aţi înţeles cu el?

− Era el mai rebel, dar era un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. N‑a comentat niciodată vreo decizie de‑a mea. Şi era un jucător care gândea în perspectivă, cu bătaie lungă. El ştia că nu va rămâne toată viaţa în Olanda, ambiţia lui fiind aceea de a juca în Spania, la FC Barcelona. Şi, chiar dacă nu era nimic sigur la un moment dat, el, timp de un an de zile, zi de zi, a luat lecţii de limba spaniolă. Când a ajuns la Barcelona, vorbea mai bine spaniola decât un … spaniol. Va­loa­rea lui era enormă, uriaşă. Asta îmi aduce aminte de o partidă pe care Steaua a jucat‑o cu FC Barcelona, iar Cruyff a jucat mai retras, pe la mijlocul terenului. Steaua a luat un 4‑0 sec, asta şi pentru că Dumitru şi Iordănescu nu şi‑au respec­tat sarcinile de joc. La finalul partidei, i‑am întrebat de ce nu şi‑au văzut de joc. Ştiţi ce mi‑au răspuns? „Nea Pişti, ne‑am dus pe partea lui să‑l vedem de‑aproape!” Asta, cred eu, dă măsura valorii pe care o avea Johann Cruyff. Iordănescu era mândru că, la sfârşitul partidei, s‑a îmbrăţişat cu Cruyff. Iar eu i‑am spus lui Anghel: „pe tine te‑a îmbrăţişat, dar mie mi‑a dat o sută de dolari”. A rămas încremenit, mai ales că diurna noastră era de doi dolari jumate pe zi.

www.trilulilu.ro

Pe cine v‑aţi putut baza în orice moment, atâta timp cât aţi fost antrenor la Ajax?

− În afara terenului pe Kaiser, iar în teren pe Cruyff. Asta şi pentru că, faţă de Michels, antrenorul Ajax‑ului de dinain­tea mea, i‑am considerat pe jucători, înainte de toate, oame­ni, valori individuale cu personalităţi distincte, şi nu simpli purtători ai unor tricouri cu numere pe spate, aşa cum i‑a considerat tot timpul Rinus Michels. Contrar părerii lui Michels, eu am fost conştient, am avut chiar convingerea că jucătorii fac un antrenor mare şi nu invers. Toată echipa s‑a întors, la un moment dat, împotriva lui Michels. Pe de altă parte, în urma unei discuţii avute în particular cu Cruyff, i‑am dat libertate în joc, în teren. Dacă până la Michels, Cruyff fusese un jucător imobil, static, lipit de stoperul advers, eu i‑am oferit libertatea de a alerga între cele două careuri. Nu întâmplător, idolul lui a fost Di Stefano.

Câteva vorbe despre Johnny Rep, un produs 100% marca Ştefan Kovacs.

Drumul de acasă la stadion şi invers îl făceam cu bici­cleta şi mă opream de fiecare dată când vedeam la antrena­men­te copiii şi juniorii Ajaxului. Cu o astfel de ocazie l‑am văzut pe Rep. După antrenament m‑am dus la vestiar, l‑am felicitat pe antrenorul lui pentru că a avut ceea ce se cheamă „ochi”, iar lui Rep i‑am spus să se prezinte, cu începere din ziua următoare, la antrenamentele primei echipe. La început nici nu m‑a crezut, după care a început să plângă ca o fată mare. Momentele lui de glorie au fost în Supercupa Inter­conti­nentală (când a marcat două goluri) şi la Campionatul Mondial din Argentina 1978, când a fost considerat cel mai bun fotbalist al echipei vicecampioană mondială. A fost o mare satisfacţie personală, poate mai mare decât aceea de a fi antrenat marele Ajax.

Pentru că, pentru mine, întotdeauna, pe primul plan a fost OMUL. Din acest punct de vedere, mă pot considera un om fericit şi realizat.

Care credeţi că este cea mai mare realizare a dumnea­­voastră?

− Că mi‑am trăit viaţa fără să‑mi fie ruşine de mine niciun moment. Că, deşi mă consider clujean, sunt un cetăţean al lumii. Am jucat fotbal în România, în Belgia, am antrenat în Olanda, Grecia, Franţa. Sunt respectat pentru ceea ce am făcut, pentru caracterul meu, pentru faptul că şi eu, la rândul meu, i‑am respectat pe toţi, peste tot pe unde m‑au purtat paşii în această lume nebună, nebună, nebună a fotbalului….

(un interviu realizat de Ionel Banu)

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
285 citiri

Leave a Reply