Dan Anca, partea a doua

Dan Anca-sursa foto: sepcile-rosii.com

Vă spuneam că am în lada de amintiri povești fantastice cu mari personalități ale sportului clujean și nu numai. O să închidem azi povestea lui Dan Anca, omul cu care am vorbit la începutul anilor 2000 și care acum este în stele. Am ajuns la momentul Wembley.

- Era 15.01.ianuarie 1969 şi ai disputat partida vieţii, în compania redutabilei echipe a Angliei, la acea oră campioană mondială “en-titre”. Cum a fost?

- În primul moment, cel în care am verificat starea gazonului, în tribune erau circa 2.000 de spectatori. Am fost impresionat de toate dotările de la stadion, cu lifturi, săli de recepţie, vestiare ultradotate, utilităţi care erau parcă desprinse din suprareal. La intrarea propriu-zisă pe cîmpul de joc am amuţit. Într-o “nocturnă” perfectă am auzit din 90.000 de piepturi îndemnul “England, England !” şi nu ne venea să credem că am ajuns în acel “vulcan”, care clocotea la fiecare atingere a mingii de către favoriţii lor. Indicaţiile pe care le primeam de pe margine se pierdeau în acel vacarm, astfel că a trebuit să facem faţă cum ne-am priceput noi mai bine situaţiei. Stilul de joc propriu englezilor, despre care doar auzisem, l-am trăit în acel meci pe propria noastră piele, şi pot să vă spun că nu ne-a fost deloc uşor. După ce am primit un gol “clasic”, în urma unui corner executat de Bobby Charlton şi finalizat de către fratele sau Jacky Charlton, ne-am trezit după pauză şi am egalat prin golul lui Dumitrache din penalty. Asediul la care am fost apoi supuşi a fost fantastic, dar apărătorii noştri au rezistat eroic. Aveam senzaţia că meciul nu se va mai termina niciodată, aşa încît după fluierul de final încă nu realizam că reuşisem unul dintre rezultatele de referinţă ale României.

Importanţa acestui rezultat de egalitate, în urma unui joc bun, era cu atît mai relevantă cu cît el venea după o serie mai puţin reuşită a lotului român. Acel meci a avut darul de a reda în sînul echipei încrederea, atît de necesară în abordarea obiectivului îndrăzneţ din acea vreme, şi anume calificarea la turneul final al Campionatului Mondial din Mexic 1970. Am demonstrat că putem să ne apărăm şansele în cel mai corect mod, lucru de altfel foarte apreciat de către tot anturajul echipei Angliei, patria fair-play-ului. Dacă judecăm lucrurile în ansamblul lor, ne putem da seama că atunci cînd, în grupa de la turneul final am jucat din nou contra lor, ne ştiau şi ei puţin de frică. De asemenea, şi profesorul Angelo Niculescu şi-a putut contura în urma acestui meci un nucleu de fotbalişti pe care se putea baza. Pe acest “schelet”, continuînd politica de atragere în “familia” lotului reprezentativ şi jucători din provincie, s-a format un lot omogen, care era extrem de unit şi solidar în tot ceea ce întreprindea. Probabil că şi sărăcia din care proveneam majoritatea a fost o cauză a luptei noastre, a ambiţiei prin care vroiam să ne depăşim condiţia.

Lucescu, Dobrin şi alţii au început fotbalul pe maidane, desculţi şi cu haine cîrpite, dar au răzbit graţie unei mobilizări exemplare, neuitînd niciodată de unde au plecat.

Fotbalul românesc din acea perioadă a avut foarte mult de cîştigat în urma prestaţiei bune a “naţionalei”, şi pentru că fotbaliştii din provincie care ne întorceam la echipele noastre de club eram modele pentru coechipierii noştri. Ei doreau să ne egaleze performanţele, astfel că starea de emulaţie care se crea în jurul nostru era una extrem de benefică pentru toată lumea. Aşa au făcut pasul spre loturile naţionale şi o serie de fotbalişti de la “U” precum Ştefan, Creţu, Uifăleanu sau Mureşan. Nu întîmplător Argeşul, Ploieştiul şi UTA au ieşit în acei ani campioane, Bacăul, Braşovul sau Clujul erau printre protagoniste. Provincia se trezise, dorea performanţe şi avea unii jucători care trăgeau restul echipei după ei. Iată spre exemplu cum arăta echipa ideală a campionatului 72-73, formată aproape în totalitate din jucători dinafara Bucureştiului: Adamache (Braşov),- Tănăsescu (Sportul Studenţesc Bucureşti), Lupu (CFR Cluj), Georgevici (CSM Resiţa), Vlad (FC Argeş) – Popovici (UTA), Anca (“U”), Nunweiller VI (Dinamo Bucureşti) – Troi (FC Argeş), Mulţescu (Jiul Petroşani), Mureşan (ASA Tg. Mureş).

Îmi face plăcere să amintesc structura lotului naţional din perioada anilor `68-`73. Erau reprezentanţii “vechii gărzi”, precum Hălmăgeanu, Dan Coe, Ghergheli, care aveau între 29 şi 31 de ani. Eram apoi cei care aveam între 23 şi 25 de ani, aici îi pot enumera pe Vornea, Sătmăreanu, Boc, Mocanu, Deleanu, Dinu, R. Nunweiller, Dobrin, Lucescu, Dembrovschi, Domide, Dumitrache sau Neagu, iar mai tîrziu au apărut cei născuţi în 1949-1950 sau mai tineri, de aici remarcîndu-se Gigi Tătaru, Dumitru, Iordănescu, Antonescu, Dobrău.

Tot în acei ani a început şi o campanie în care autorităţile au început să “dea drumul” în străinătate unor fotbalişti care nu mai erau la prima tinereţe. Aşa au putut pleca Ionescu şi Ghergheli în Germania, Pîrcălab în Franţa, Cernăianu, Datcu sau Nelu Nunweiller în Turcia.

Vreau să subliniez că acea perioadă a fost una de referinţă în fotbalul românesc, efervescentă, plină de mutaţii importante în modul de a gîndi performanţa, o perioadă cu rezultate bune, realizate de o generaţie de fotbalişti extrem de talentaţi. De asemenea, campionatul intern era palpitant, cu meciuri dintre cele mai spectaculoase, cu un public numeros şi încîntat de ceea ce vedea pe gazon.

- După 1973 lucrurile s-au schimbat puţin, intrînd în zona cenuşiului, de care nu te leagă foarte multe amintiri plăcute…

- Aşa este. După ce am ieşit din vederile selecţionerilor lotului naţional a început un uşor recul şi la echipa mea de club. La “Universitatea” Cluj are loc un schimb de generaţii care şi-a pus amprenta asupra rezultatelor. În campionatul 1975-1976 am retrogradat, iar revenirea pe prima scenă s-a produs de abia în 1978-1979. Cu Penita Moldoveanu – principal şi Teodor Pop – secund, echipa îşi păstrează în acel an locul în Divizia A. După două etape din returul campionatului 1979-1980, Teodor Pop pleacă, vine Gigi Staicu principal, iar secund sunt cooptat eu. Atunci, în martie 1980, m-am decis să mă retrag de pe gazon, după 16 ani petrecuţi sub culorile “Universităţii”. În acel an, lotul nostru avea următoarea componenţă: Moldovan, Lăzăreanu, L. Mihai, Ciocan, Dobrău, Moş, Bagiu, I. Mureşan, Boca, Pop Florin, Poraczki, Răduţă, Suciu, Manu, Ţiglariu, Tim Câmpeanu, Popa, Vidican, Dobrotă, Florescu, Batacliu, A. Mureşan.

Din 1981 mi-am început munca la Centrul de Copii şi Juniori, pînă în 1988, unde m-am ocupat de descoperirea şi creşterea unor tinere talente. Între timp, la echipa mare s-au perindat antrenori precum Angelo Niculescu, Constantin Ardeleanu şi Remus Vlad. Sunt promovaţi la echipă fotbalişti de valoare, precum Muzsnay, Meszaros Iasko sau Pojar, cu toţii componenţi ai lotului naţional de tineret.

În 1988 la echipă vine Cornel Dinu, şi o dată cu el jucători precum Prunea, Dochia, Movilă, Bacos. Am fost solicitat ca secund, iar după plecarea lui Dinu, în noiembrie 1989, am rămas principal. După Revoluţie, m-am întors din nou la Centrul de Copii şi Juniori.

- În anul 1990, ai ales din nou munca la Centrul de Copii şi Juniori. Ce s-a întîmplat în continuare ?

- Aşa este, pînă în noiembrie 1991, cînd am fost numit vicepreşedinte la “F.C. Universitatea“, am muncit la acest centru, unde eu m-am simţit întotdeauna bine, alături de tinere talente pe care am încercat să le modelez şi să le canalizez spre adevărata performanţă. Între timp, pe banca tehnică a echipei mari s-au perindat Ştefan Sameş şi Vasile Iordache, apariţii meteorice, care nu au reuşit mare lucru. M-am numărat printre membrii fondatori ai F.C. “U”, al cărui preşedinte era domnul Sorin Bagiu. Cu Ioan Sdrobiş la “timonă”, s-a reuşit promovarea, iar în campionatul 1992-1993 şi trei luni din cel 1993-1994,  noul antrenor s-a numit Remus Vlad. După plecarea sa, am fost solicitat să preiau echipa şi am făcut-o cu mare plăcere. Am reuşit să ajungem  în semifinala “Cupei României “, performanţă cu care “ U” nu prea cochetase în anii anteriori, dar am fost eliminaţi, din păcate, de către Gloria Bistriţa.

A fost apoi rîndul lui Ioan Andone să preia echipa, pe care a dus-o pînă în campionatul 1995-1996, dar după aceleaşi “clasice” trei luni părăseşte “corabia”. Astfel că, din septembrie 1995, am revenit în postura de antrenor principal. A fost un moment delicat, băieţii erau debusolaţi, aşa că a trebuit să mă pun serios pe treabă, pentru a le readuce încrederea în propriile forţe. Am pus pe roate un mecanism care a funcţionat bine, cu jucători precum Cioloboc, Grigoraş (azi antrenor la Farul), Brătianu II, Bănceu, Mariş, Şandru, Jula, Falub.

Începutul de campionat 1996-1997, care m-a găsit din nou în calitatea de antrenor principal, a fost unul de excepţie. După 8 etape eram singura echipă din Divizia A care nu cunoscuse gustul înfrîngerii şi cei mai înfocaţi dintre suporteri ne şi vedeau în cupele europene. Nu a fost să fie aşa, pentru că au avut grijă alţii să dărîme ceea ce părea să fie un edificiu solid, pe cale să aducă “Universităţii” stabilitate şi continuitate în rezultate. Contestatarii preşedintelui Bagiu, presa şi o anume conjunctură pe care nu doresc acum să o fac publică, au determinat întreruperea unei perioade faste, dătătoare de speranţe.

Ce a urmat se ştie, în cîţiva ani echipa reuşind “ performanţa“ de a ajunge în Divizia C. Dar pînă la această degringoladă, pe la “U” s-au mai perindat pe banca tehnică antrenori precum Coca sau Ţălnar, iar preşedinte de club a fost învestit Remus Vlad. Campionatul 1998-1999 îl găseşte “principal” pe Tibi Poraczki, eu sînt numit director tehnic, iar la final echipa retrogradează. Despre ceea ce a urmat nu doresc să discutăm, pot spune doar că din 1999 m-am întors într-un alt loc drag mie, adică în învăţămînt. Mă bucură proaspăta revenire a “Universităţii “ în Divizia B şi sper din tot sufletul la o evoluţie care să o scutească de emoţii. Cu muncă şi atragerea unor fonduri în stare să asigure un buget corespunzător, ar exista posibilitatea ca într-un viitor, pe care personal îl doresc cît mai apropiat, să revenim acolo unde ne este locul, în Divizia A.

- M-ai “driblat” elegant şi ai făcut în cîteva fraze scurte “radiografia“ unui deceniu. O să o scurtez și eu și o să te întreb ce au însemnat aceşti 35 de ani alături de Clubul “Universitatea “ Cluj?

- De fiecare dată cînd vorbesc despre acest club, trăiesc un sentiment de emoţie pe care nu mi-l pot explica. Îmi revin în memorie marile personalităţi ale sportului clujean, antrenorii pe care i-am avut de-a lungul timpului, colegii de echipă şi toţi prietenii adevăraţi ai lui “U”. Gîndurile mele cele mai bune vor fi mereu legate de fotbal şi de acest club fascinant, care m-a desăvîrşit ca om şi care m-a lansat într-o carieră atît de frumoasă. În aceşti 35 de ani în care am “respirat” alături de “U”, am avut nenumărate satisfacţii, dar şi decepţii pe măsură. Nu se putea altfel, pentru că “Universitatea“ Cluj a trăit întotdeauna periculos, a fost o echipă de entuziaşti, de boemi, dar şi de oameni mîndri, oneşti şi devotaţi culorilor alb-negre. Acest oarecum ciudat amalgam este însă reflectarea vieţii însăşi, cu bune şi rele deopotrivă. Am trăit cei mai frumoşi ani în acest cadru unic în peisajul sportiv autohton, de un farmec aparte, pe care nu îl pot sesiza decît cei care au îmbrăcat măcar o dată în viaţă tricoul lui “U”. Tot ceea ce am făcut pentru acest club a fost o bucurie, niciodată nu mi s-a părut prea mult sau prea greu. Deşi în viaţa de zi cu zi sînt un încăpăţînat şi un orgolios notoriu, cînd a fost vorba să fiu solicitat de către clubul meu am răspuns întotdeauna prompt, indiferent dacă trebuia să ocup loc pe banca tehnică (la copii, tineret, seniori) sau să coordonez din postura de vicepreşedinte diverse activităţi legate de buna desfăşurare a lucrurilor. Aş menţiona din perioada pe care am petrecut-o ca vicepreşedinte realizările deosebite care s-au reuşit în definitivarea lucrărilor la cantină şi locul de cantonament din Parcul Sportiv “Babeş“.

Din anul 1999 am revenit în învăţămînt, prin concurs, la catedra de fotbal a CSS Cluj, al cărui director, domnul Donea, este unul dintre cei mai respectabili oameni de sport din oraşul Cluj-Napoca. Aici încerc să găsesc noi talente fotbalistice, pe care să le lansez pe orbita marii performanţe. Este o muncă care îmi este dragă, pentru că ce este mai frumos decît să vezi cum cresc sub ochii tăi aceşti copii care au sufletul şi conştiinţa curate?

- Nu vreau să terminăm acest interviu fără să te rog să îți aduci aminte de fotbaliştii care ți-au fost de-a lungul timpului  adversari…

–  O fac cu mare plăcere. Deşi în teren ne cam “rupeam“ de fiecare dată cînd ne întîlneam, cu Cornel Dinu şi cu familia lui am avut o relaţie de prietenie dintre cele mai bune. Nu vreau să insist cu amănunte, dar chiar şi faptul că uneori eram aşteptat în gara din Bucureşti de către tatăl lui Cornel, care mă caza pînă cînd intram în cantonamentul propriu-zis, şi tot însemna mult.

Întîlnirile cu mama lui Necula Răducanu erau şi ele unice, de un farmec aparte, între cei doi existînd o dragoste fără egal, iar a fi în prezenţa lor era deosebit de reconfortant. Răducanu era o “figură” pitorească, cu care am împărţit de multe ori camera de hotel, eu fiind de regulă primul “beneficiar“ al “perlelor “pe care le producea în permanenţă !

Cu Nicolae Dobrin am fost de multe ori adversar direct şi vreau să vă spun că nu l-am prea menajat. Cu toate acestea, am fost buni amici şi de fiecare dată cînd ne-am întîlnit am făcut-o cu mare plăcere.

Am avut prieteni peste tot, şi am să-i amintesc aici pe Nelu şi Radu Nunweiller, Dumitrache, Mircea Lucescu (de la Dinamo), Voinea, Constantin, Hălmăgeanu, Jenei, Iordănescu (de la Steaua), Pescaru, Ivăncescu, Adamache (de la Braşov), Domide, Lereter, Pojoni (de la UTArad), Oblemenco, Ţarălungă, Strîmbeanu, Velea (de la Craiova), Staicu, Mandoiu, Mircea Sandu (de la Progresul), Cuperman (de la Iaşi), Tufan (de la Constanţa), Kunn II (de la Oradea), Dembrovschi (de la Bacău) Naidin, Libardi şi Peronescu (de la Jiul).

Au fost apoi mari personalităţi internaţionale, fotbalişti de marcă, pe care i-am avut adversari şi pe care am încercat să îi anihilez pe teren, dar cărora le păstrez o stimă şi o consideraţie deosebite. Îi menţionez aici doar pe cîţiva: Cruyff, van Hanegem, Neeskens (Olanda), Geaici şi Petcovici (Yugoslavia), Blohin şi Muntean (Rusia), Polak (Cehia), Bobby Charlton (Anglia).

-Vrei să ne mai transmiți ceva, în încheiere?

- Vă mulţumesc tuturor şi vă asigur că inima mea va bate mereu pentru “U”, un simbol etern al Clujului sportiv. Alături de familia mea, acest club mi-a umplut întreaga viaţă şi pentru clipele unice pe care le-am petrecut aici nu pot să fiu altfel decît mulţumit.

Acesta a fost Dan Anca, un om a cărui existenţă s-a contopit cu cea a “Universităţii” Cluj, un personaj fermecător, o enciclopedie în materie de fotbal şi un interlocutor dintre cei mai plăcuţi.

Dumnezeu să-l aşeze printre stele !

PS Fotografia este de pe sepcile-rosii.com, mulțumesc

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
1,601 citiri

Leave a Reply