Figură aparte în sportul românesc, Florin Bercean, a împlinit pe 13 februarie 50 de ani. E unul dintre cei mai mari antrenori din lume dar trăiește la Cluj, fără să facă valuri cu orice preț. Iar cînd le mai face, are dreptate să le facă.
Am vorbit foarte mult cu el de-a lungul timpului, știu mai multe despre el decît știu alții. Și pot depune mărturie că e un om extraordinar.
Am găsit în cutiuța cu amintiri un interviu cu el, e mai vechi, de prin 2001-2002 (deci lipsesc multe dintre performanțele pe care le-a reușit de atunci încoace). Vă redau doar o mică parte, care conține și o parte anecdotică legată de prima saltea adevărată pe care a avut-o judo-ul din Cluj. Veți vedea despre ce e vorba…
Anul naşterii : 13.02.1963, Cluj-Napoca
Zodia : Vărsător
Studii:
- Liceul “Traian Vuia” Cluj-Napoca, promoţia 1983
- Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, promoţia 1988
- antrenor categoria a II-a din 1988
- antrenor categoria I din 1995
- antrenor emerit din 2000, înainte de Olimpiada de la Sydney
- antrenorul lotului olimpic al României
Activitatea de antrenor :
- la 1 octombrie 1988 înfiinţează secţia de judo a CSM Cluj
- primul antrenament are loc la 10 octombrie 1988
- în 1991 apar primele rezultate pe plan naţional, Crina Cheţa (loc II la “speranţe” şi loc III la junioare ) şi Emilia Bartoş (loc III la senioare). Echipa de “speranţe” se clasează pe locul 4, iar cea de senioare se califică în divizia A. Total medalii : 3.
- în 1992 se obţin 7 medalii, echipa clasându-se în divizia A pe locul III.
- Crina Cheţa şi Diana Cîmpean sunt cooptate în Centrul Olimpic de Judo de la Oneşti
- în 1993 progresia continuă, se obţin 14 medalii, dintre care 3 de aur (una dintre ele aparţine “speranţei” de pe atunci Ioana Dinea). CSM termina pe locul II.
- apar primele rezultate externe, cu participări la Campionatul Mondial de juniori, la Belford, Franţa (cu Horaţiu Pena la 50 kg), la Cupa Olandei, unde Ioana Dinea obţine un loc V la 52 kg, la Cupa Ungariei, unde Adriana Turcuş ia locul I, iar Diana Popovici, Emilia Bartoş, Geanina Inclenzan, Eniko Eger, Adriana Turcuş, Lavinia Ţîţ şi Norma Selegianu sunt printre protagonişti, cu onorante locuri II şi III, la Internaţionalele Greciei, unde Ioana Dinea, la 52 kg, Eniko Eger, la 61 kg, Adriana Turcuş şi Fedra Selegianu, la 72 kg câştigă “aurul”.
- 1994 aduce pentru CSM Cluj şi Florin Bercean 16 medalii naţionale, cu 4 de aur, dintre care una la senioare prin Eniko Eger, iar cealaltă, în premieră, cu echipa.
- pe plan internaţional, rezultate bune are Livia Rus, care ia mai multe “bronzuri” la junioare, şi Eniko Eger, la senioare (tur de forţă la Internaţionalele Germaniei, Italiei şi participare la Campionatul European de la Gdansk ).
- în 1995, deşi se obţin “doar” 14 medalii naţionale, 6 sunt de aur, prin Delia Miklos (junioare I), Ana Marcu (fete), Marius Bucşa (copii), Eniko Eger (senioare), apoi cu echipa de junioare şi senioare. Echipa de senioare prinde contur : Laura Moise (48 kg), Ioana Dinea şi Diana Câmpean (52 kg), Geanina Inclenzan şi Loredana Popovici (56 kg), Eniko Eger şi Violeta Sallay (61 kg), Delia Miklos şi Timea Irimia (66 kg), Simona Richter şi Anamaria Marcu (72 kg) şi Claudia Popa (+72 kg )
- se înregistrează primul rezultat notabil la un Campionat Mondial, la Fukuoka, Japonia, locul XI, prin Laura Moise la Internaţionalele Elveţiei , unde participă 46 de ţări, Ioana Dinea şi Simona Richter iau locul 5
- în 1996, echipa lui Florin Bercean obţine 22 de medalii, 8 de aur, dintre care Simona Richter la 72 kg şi “open”, Ioana Dinea şi Laura Moise, adică “trioul de aur “, plus una cu echipa de senioare. Dominaţia Clujului începea…
- Simona Richter câştigă Campionatele Internaţionale ale Italiei, unul dintre cele mai tari concursuri din Europa
- Trioul Moise-Dinea-Richter “iese” în lume, fiind prezent la Internaţionalele Franţei, Germaniei, Ungariei, Cehiei şi Olandei
- Premieră : primele medalii-“bronz”- la Campionatul European din Olanda, prin Laura Moise şi Simona Richter, ultima participă şi la Olimpiada de la Atlanta, unde ia locul IX, la 72 kg;
- 1997- minunea continuă, “trupa” lui Florin Bercean cucereşte 34 de medalii. Printre laureate, aceleaşi trei vedete, dar şi Eniko Eger (senioare), Cristina Farcaş şi Marius Bucşa (copii).”Trioul” ia aurul la Internaţionalele Yugoslaviei, fiecare la categoria ei. La Campionatul European din Belgia, Laura Moise şi Simona Richter termină pe locul V. Nu trebuie omis “bronzul” Cristinei Fărcaş la Campionatele Balcanice de juniori de la Subotiţa, în Iugoslavia.
- în 1998, Ioana Dinea şi Laura Moise cuceresc locul III la Campionatele Mondiale Universitare, Marius Bucşa este cooptat în Centrul Olimpic de la Piteşti, iar Laura Moise, Ioana Dinea, Simona Richter, Cristina Bărbulescu şi Loredana Popovici sunt convocate în Lotul Olimpic al României. În clasamentul celor mai buni 10 sportivi ai Clujului, Laura Moise se clasează pe 5, iar Ioana Dinea pe 6. De menţionat că Simona Richter a fost tot anul accidentată.
- în 1999, Florin Bercean este propus antrenor emerit, iar rezultatele îl recomandau cu prisosinţă : Laura Moise vice-campioană europeană, Simona Richter vice-campioană la Jocurile Mondiale Universitare, Marius Bucşa vice-campion balcanic.
- anul 2000 ? EXCEPŢIONAL . Laura Moise campioană europeană, echipa României condusă de Florin Bercean vice-campioană europeană, cu 5 judoka din 7 de la CSM, Ioana Dinea “bronz” la Campionatul European, Marius Bucşa “bronz” la Campionatul European de cadeţi, iar la Olimpiada de la Sydney, Simona Richter câştigă, de o manieră absolut impresionantă, medalia de bronz.
- 2001 – “aur” Laura Moise la Jocurile Francofoniei, Marius Bucşa la Balcaniadă, “argint” Laura Moise la Campionatul European, “bronz” Ioana Dinea la Campionatul European.
- 2002 – “bronz” Laura Moise la Campionatul European, Corina Căprioru la Campionatul European de cadete şi la “balcanicele” de juniori I, Marius Bucşa la Campionatul Mondial de juniori I şi la Campionatul European de juniori I. Medalia tânărului Bucşa este prima medalie la un campionat mondial din istoria judo-ului clujean. Florin Bercean este ales antrenorul anului, dar “trioul” se destramă : Simona Richter se retrage din activitate, Laura Moise întrerupe antrenamentele rămânând însărcinată, dar profesorul trebuie să meargă …înainte …sau înapoi, la reconstrucţie ? Asta vom afla numai de la el în cele ce urmează.
Iată, după ce aţi putut citi impresionanta carte de vizită a acestui antrenor deosebit, ne vom focaliza astăzi atentia asupra primilor paşi pe care Florin Bercean i-a făcut în lumea sportului, dar şi în meseria care l-a consacrat. Vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi parcurgând aceste rânduri, pentru că meandrele pe care le-a parcurs destinul protagonistului ar putea constitui foarte bine materialul pentru un scenariu de film.
Conjuncturalul socio-politic al anilor de dinainte de 1989 nu putea să nu îşi pună amprenta şi asupra vieţii lui Florin Bercean. Din fericire, în loc să aleagă un mod atât de la îndemână pe atunci de a se irosi, el a optat pentru sport.
Florin Bercean este astăzi un nume mare în judo-ul românesc şi internaţional. Şi-a construit greu această imagine, aidoma alergătorului de cursă lungă. A trecut prin multe, dar a continuat să meargă înainte. A muncit pe brânci şi s-a perfecţionat, devenind un adevărat profesionist. Graţie flerului său, un ingredient indispensabil unui antrenor mare, a reuşit să adune la Cluj trei sportive fenomenale, Laura Moise, Ioana Dinea şi Simona Richter, care aveau să cucerească lumea prin performanţele lor, dar şi inimile noastre prin căldura emoţională pe care o emanau. Între cele trei s-a clădit o prietenie unică, poate în peisajul în peisajul unui sport poate prea puţin înţeles de către marea masă de spectatori, dar adus aproape de puritatea lui de către ele aceste fete. De pe margine, artizanul Florin Bercean a folosit cele mai diverse metode pentru a le motiva, ba întărâtându-le una împotriva celeilalte, ba cerându-le să colaboreze. De multe ori el a alternat momentele în care a păstrat distanţa antrenor-sportiv cu cele în care le-a fost cel mai bun confident elevelor sale. Fetele l-au înţeles perfect şi au văzut în el, pe lângă nu doar pedagogul ideal, ci şi omul care s-a consacrat, trup şi suflet, obţinerii rezultatelor vizate. Pentru că, în afară de ceea ce le-a învăţat, Florin Bercean a fost şi maseur, medic, organizator de concursuri sau “procurator” de fonduri băneşti.
– De cînd datează legătura ta cu judo-ul ?
– Am practicat la început atletismul, ţin minte că eram în grupa domnului Vasile Bogdan, unul dintre cei mai importanţi decatlonişti pe care i-a avut vreodată România. Apoi, determinat de un coleg, Pop Lucian, care făcea deja judo, dar şi datorită unui simplu film pe care l-am vizionat şi care trata istoria acestui sport, am fost atras de ideea de a-l practica. Sunt lucruri absolut hazlii pe care mi le amintesc acum, dar aşa era : insistam pe lângă mama să îmi schimbe meniul, adică sandwichul zilnic şi să îmi dea trei lei pentru ca să îmi cumpăr un “Cico” şi o plăcintă. Din aceşti trei lei pe zi, timp de vreo trei săptămâni, mi-am tot adunat ban cu ban pînă cînd am reuşit să îmi achiziţionez un trening din acela de supraelastic, trebuie să îţi aduci aminte de celebrul model, pantaloni albaştri şi bluză roşu-alb-albastră, în care transpirai din greu. Asta nu de altceva, dar eram printre puţinii sportivi care nu aveau această piesă vestimentară în “dotare”. Pentru că ai mei habar nu aveau de noua mea pasiune, după fiecare zi de antrenament aveam aceeaşi problemă, adică să îmi dosesc cât mai bine treningul “parfumat”. Într-una din zile, mirosul puternic pe care îl degaja echipamentul a atras atenţia mamei, care mi-a aplicat o corecţie zdravănă. Culmea, nu pentru că mergeam la judo, ci pentru că am avut neobrăzarea să ţin secret acest lucru. Nu mică mi-a fost mirarea când mama, care era “căpitanul” în casă, l-a chemat pe tatăl meu şi l-a rugat ca din acea zi să mă însoţească la antrenamente, ca să vadă dacă e ceva de capul meu. Ca orice părinţi modeşti ca posibilităţi materiale, ai mei doreau ca odrasla lor să le depăşească propria condiţie. Au fost fericiţi când au realizat că dragostea mea pentru judo îmi poate deschide drumul şi spre urmarea unei facultăţi şi, la rîndul meu, nu pot decât să le mulţumesc pentru încrederea pe care au avut-o în mine.
Am ajuns la judo la 12 ani, la Casa Pionierilor, unde am încăput pe mâinile antrenorului Istvan Lenard. După cinci ani, deci în 1980, am trecut la Clubul “U” Cluj, unde s-a ocupat de mine Ştefan Vodă, care astăzi îmi este un devotat colaborator. Aici am cunoscut cele mai mari satisfacţii, pentru că am ajuns de mai multe ori medaliat la campionatele naţionale de juniori. Am fost component al lotului naţional al României şi am participat la campionate europene şi mondiale. Trebuie spus din capul locului că nu am fost un sportiv strălucitor, asta ca să respectăm adevărul, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să îmi arog merite pe care nu le-am avut. Eram mai degrabă un abonat al locului 5, ceea ce mi-a adus un adevărat renume; înainte de lupta pentru medalii, parcă sufeream un blocaj la nivel mental şi de regulă nu puteam depăşi acest impas. Peste timp am încercat să îmi explic acest tip de problemă în judo şi am reuşit să le destăinui elevilor mei modalităţile cele mai eficace pentru a surmonta astfel de situaţii. Ceea ce îmi amintesc mereu cu plăcere este faptul că echipele universitare erau pe vremea aceea mai tari decît Steaua sau Dinamo Bucureşti. Am fost coleg la “U” cu Lazăr Loghin, Bela Udvari, mai mari decât mine, dar şi cu Albert Daniel, care este la ora actuală şi el profesor la CSS Miercurea Ciuc, un bun colaborator de-al meu.
– După liceu, ai intrat la ANEFS Bucureşti, după un examen “pe bune”, cum se spune…
– Aşa este, erau 16 pe loc în anul în care am dat admitere, erau probe serioase, cu atletism, gimnastică, biologie… Pe scurt, am intrat al doilea, cu 8,46, în condiţiile în care nota 7 era cea mai mare notă care s-a acordat la biologie, o materie care de regulă tria concurenţii. Apoi, pe perioada facultăţii severitatea era la ea acasă, nu puteai lipsi de la ore fără repercusiuni, ce mai, viaţă grea..
– Cum ai ajuns din nou la Cluj ?
– Am dorit neapărat să fiu antrenor, aveam eu un “feeling” că asta e meseria mea, aşa că am făcut şi anul patru, cel de specializare cum i se spunea, apoi am primit repartiţie la CSS Câmpulung Muscel. Nu prea îmi convenea, mai ales că aveam deja un copil, pe Alexandra, în vârstă de un an, dar ştiam că oraşul Cluj era unul închis, astfel că a ajunge din nou pe malurile Someşului nu era o întreprindere uşoară. Am avut noroc cu domnul Nicu Alexe, din Federaţie, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai judo-ului românesc, care mă simpatiza, a dat câteva telefoane şi mi-a rezolvat negaţia. A venit rândul directorului de pe atunci al CJEFS Cluj, domnul Mureşan, care mi-a sărit şi el în ajutor. El mi-a spus că mă ajută să încep să antrenez la Cluj, dar nu îmi poate oferi nici măcar un leu, aşa că trebuia să mă descurc singur. Domnul Chezdi, pe atunci preşedinte la CSM, mi-a facilitat obţinerea unor ore de antrenament la sălile “Clujana” sau CSM, dar fără ca acestea să poată respecta un program strict. Ţin minte că atunci, în 1988, a fost momentul în care s-a născut “managerul” din mine. Condiţiile erau dintre cele mai vitrege, aşa că am hotărât, cu riscurile de rigoare, să adun bani de la părinţii care îşi îndrumau copiii spre judo. Din aceste “fonduri”, care nu erau deloc mari, am început să achiziţionez materiale pentru a putea să coasem saltele. Ţin minte un alt episod absolut de Stan şi Bran : am început, împreună cu părinţii mei, să cos una dintre primele saltele. În entuziasmul nostru, am lucrat zi şi noapte, până am isprăvit “opera”. În acel moment de final, ne-am dat seama că nu avem cum să scoatem pe uşă salteaua, date fiind dimensiunile ei. În lipsă de alte idei, am îndesat-o pe fereastră şi am aruncat-o de la etajul întâi în parcarea din faţa blocului, spre amuzamentul general al vecinilor.
O altă întâmplare care poate stîrni zâmbete a fost aceea legată de materialele publicitare. Simţeam că trebuie făcut ceva în acest sens, aşa că am încropit un afiş. Dar ce să faci cu un afiş ?!… Să nu uiţi că era la putere regimul comunist şi îţi aminteşti probabil că era o aventură să poţi copia un act, darăminte un afiş. Am intrat în “acţiune” şi bineînţeles, în “ilegalitate”, am reuşit să le multiplic. Tata “subtiliza” de la “Libertatea” aracet, nu de alta dar nici produsul acesta nu se găsea pe atunci şi astfel reuşeam, tot ilegal, să lipim pe stâlpii din întreg oraşul aceste afişe. A fost un alt secret al afluenţei de copii care mă căutau pentru a începe antrenamentele. Banii pe care îi strângeam erau din ce în ce mai mulţi, aveam la un moment dat mai mulţi bani decît aveau în mod oficial celelalte secţii, am reuşit să cumpăr o sobă, pentru că efectiv ne îngheţau picioarele în sala de antrenament. Ne desfăşuram la început activitatea pe coridoarele bazinului de pe strada Dubălarilor, loc de tristă amintire.
După Revoluţie, la insistenţele domnului Cristian Gaţu, care a rugat-o pe doamna Băluţiu, directoarea de pe atunci a DJTS-ului, mi-a alocat mi s-a alocat un spaţiu mai civilizat pentru desfăşurarea activităţii. Aşa am ajuns la Piscina Olimpică, într-o sală micuţă, unde ne-am mai chinuit timp de doi ani.
După ce le-am adus la Cluj pe Richter şi pe Moise, ne-am mutat în sala mică de ping-pong a Sălii Sportului, pentru ca apoi să aducem clubului câte 20 de medalii pe an. A fost momentul cînd, prin rezultate, am atras atenţia asupra muncii noastre şi lucrurile au intrat pe un alt făgaş. Tu ai prezentat foarte frumos toată salba de medalii pe care sportivii de care m-am ocupat le-au cucerit. Dar să îţi spun ceva : anul acesta, la “europenele” de la Düsseldorf am luat un loc cinci şi un loc sapte. Dacă pe vremea când luam zeci de medalii pe sezon lumea nici nu mă mai felicita la un “bronz” să zicem, este din nou foarte “atentă” la soarta judo-ului românesc, după aceste insuccese, cum sunt catalogate aceste ultime rezultate. Dragii mei “experţi”, vă spun eu că la dinamica pe care o traversează judo-ul mondial, în acest moment un loc 5 pentru România valorează cât o medalie de aur pentru alţii.
–
