Rînduri vechi despre un mare campion. Șerban Doboși

dobosiȘerban Doboși este unul dintre cei mai titraţi sportivi clujeni ai generaţiei din care a făcut parte, într-un sport în care Clujul a deţinut, ani la rînd, supremaţia pe plan naţional, tenisul de masă.

Să fi fost anul 2000 atunci cînd am publicat acest material despre unul dintre campionii Clujului, marele jucător de tenis de masă Șerban Doboși. Mi-a căzut azi dimineață în mînă și m-am gîndit să vi-l arăt și vouă. Faceți abstracție de stîngăciile autorului sau de faptul că nu e un articol din cotidian. Aplecați-vă un pic asuprea poveștii spuse de Șerban (o frescă a unei epoci apuse, o epocă în care tenisul de masă clujean dădea ora exactă în Europa).

 

 

Data naşterii: 25.10.1951, Cluj-Napoca

Zodia: Scorpion

Studii:

  • Liceul Teoretic nr.10, Cluj-Napoca
  • Institutul de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, promoţia 1976

 

Activitate sportivă (între 1967-1982):

  • 3 titluri de campion naţional de juniori (proba de simplu)
  • 5 titluri de campion naţional de seniori (proba de simplu)
  • 9 titluri de campion naţional la proba de dublu (juniori şi seniori)
  • 13 titluri de campion naţional pe echipe (seniori)
  • 6 titluri de campion balcanic

 

A participat la:

  • 3 Campionate Europene de juniori
  • 5 Campionate Europene de seniori
  • 5 Campionate Mondiale de seniori
  • 1973, Sarajevo – clasat în primii 16 jucători ai lumii în proba de simplu
  • 1975, Calcutta – clasat în primii 16 în proba de dublu, alături de Gh.Teodor
  • 1977, Birmingham
  • 1979, Coreea de Nord
  • 1981, Novi Sad
  • aproape 100 de concursuri internaţionale (juniori şi seniori)

“Anii mei de glorie”

 S.D: – Am pus mîna pe paleta de ping-pong la 13 ani, la îndemnul unui coleg mai mare de liceu, Dobaru Decebal – o figură boemă în peisajul clujean de atunci. Aveam o paletă care costa 5 lei şi jucam în curtea familiei inginer Kabay, un vecin care jucase şi el tenis de masă la C.S.M. Cluj. Primul antrenor mi-a fost dl Bekö Andrei, dar norocul meu s-a numit Paneth Farkas, în a cărui grupă de performanţă am trecut în 1966. Aici am găsit “familia” C.S.M.-ului, nişte sportivi excepţionali care formau practic cele două echipe ale clubului, la acea vreme ocupantele locurilor 1 şi 2 în tară, într-un campionat în care erau înscrise 12 echipe. Vă daţi seama ce putea să însemne asta pentru Cluj, să aibă două echipe care deţineau supremaţia acestui sport. Mîna antrenorului Paneth şi impactul cu această generaţie uimitoare m-au făcut să ard de dorinţa de a le călca pe urme şi a mă ridica la nivelul lor. Îmi aduc aminte că în sala de antrenament am dat ochii cu Radu Negulescu, Sergiu Suciu, Dorin Giurgiuca, Gh. Cobârzan, Adalbert Reti, Szentivany Istvan şi Tothfalusi Andrei, Marius Bodea şi un fior rece mi-a trecut pe şira spinării. Aveam o responsabilitate şi simţeam că pot să mi-o asum, trebuia să fac faţă.

Antrenîndu-mă în această companie selectă am reuşit în 1967 să cuceresc primul meu titlu în proba de simplu la Campionatele Naţionale de juniori de la Sibiu. A fost începutul unui şir de succese care au urmat într-un ritm care ajunsese să mi se pară normal. Jucam în paralel şi handbal. Îmi aduc aminte că eram la Dej (în 1969) la un turneu interşcolar cînd am primit un telefon care mă convoca la Campionatele Internaţionale de juniori de la Odessa, unde aveam să cîştig 4 titluri, dintre care unul în finala de simplu învingîndu-l pe Erentiuk, rusul fiind campion en-titre. A fost momentul decisiv, cel în care am simţit clar că aparţin acestui sport, că nu-l voi trăda niciodată. Susţinerea părinţilor mei a fost totală, ei respectîndu-mi alegerea şi tratîndu-mă întotdeauna ca pe un om responsabil, care ştie ce vrea. Un mic compromis am făcut totuşi în 1970 cînd am dat admitere la Medicină, poate pentru a-l face fericit pe tatăl meu care era medic. Am căzut “la mustaţă”, iar în toamnă am intrat la I.E.F.S Cluj.

Perioada liceului a trecut firesc, fără a-mi crea probleme, deoarece învăţam bine, fiind şi uşor protejat de profesori, dar nu aveam aere de vedetă. Colegilor le aduceam din turnee gumă de mestecat, discuri şi, uneori, ţigări. Fiind un împătimit al muzicii, eram mereu asaltat pentru că deţineam o discotecă impresionantă pentru acea vreme. Popularitatea n-am transformat-o niciodată în altceva, am luat-o ca atare, m-am bucurat de ea şi atît.

Pe primul plan fiind orele de antrenament alături de nume sonore ale tenisului de masă clujean. Sub îndrumarea antrenorului meu, Paneth Farkas, am progresat rapid, devenind un om de bază al echipei. Îmi cer scuze de la cititorii care aşteaptă lucruri foarte picante din activitatea mea, dar ele au fost puţine de-a lungul carierei mele. Întrebîndu-mă de ce, descopăr cu mintea de acum că într-un lot disciplinat, care îşi vede de treabă şi pune pe primul plan pregătirea profesională practic nu au cum să apară evenimente deosebite. Bucuria mea a constat în faptul că am avut privilegiul de a vedea o mulţime de ţări, am descoperit culturi extraordinare, de mare impact (cazul Chinei, Indiei, Coreei de Nord), am cunoscut sportivi de excepţie, am legat prietenii (în special cu jucătorii suedezi).

Am luat pulsul comunităţilor pe care le-am cunoscut, oamenii obişnuiţi de pe stradă fiind pentru mine fascinanţi. Ajunsesem să-i analizez, să-i compar între ei. Mi-am perfecţionat cunoş-tinţele lingvistice ajungînd să vorbesc foarte bine germana îndeosebi.

Banii fiind puţini, în sensul că la nivelul diurnei puteam bea o Coca-Cola pe zi, ne mai descurcam vînzînd “lemne” de paletă, mai ales în Rusia. Jucînd în ţările capitaliste m-am împrietenit cu jucători de mare valoare internaţională, reuşind chiar ca la un nivel cvasi-oficial să beneficiez de o aşa-zisă sponsorizare din partea firmei Buterfly, care consta în materiale sportive performante.

La un turneu internaţional, la Pekin, într-o sală cu 20 000 de locuri, în asistenţă fiind prezent şi preşedintele Chinei, Li Sen Nyen, am fost desemnat să port steagul ţării noastre, lucru care mi-a creat o stare ciudată, pe lîngă emoţiile inerente unui asemenea moment avînd şi grija de a nu mă împiedica sau încurca, lucruri care se puteau interpreta, avînd în vedere conotaţiile pe care le căpăta orice gest sau grimasă. Din acest punct de vedere asemănarea între România şi China era mare. Tin minte că aceste imixtiuni ale politicului pe parcursul întregii mele activităţi sportive mi-au marcat la modul cel mai neplăcut viaţa. Eram mereu cu inima îndoită înainte de fiecare concurs, pentru că puteai risca, după o pregătire asiduă, să fii anunţat cu o zi înainte de debutul competiţiei că nu ţi se acordă viza sau alte tîmpenii pe care numai nişte minţi imberbe le puteau inventa.

Am descoperit în deplasările din China, aşa cum spuneam, o lume nouă pentru mine, marcată excesiv de factorul politic care era determinant în acea vreme. De exemplu, în anii ’70, pe Zidul chinezesc, mă plimbam cu colegii din lot, în jur nefiind decît poliţiştii care ne păzeau. În anul 1985, pe acelaşi zid, nu aveai loc de turişti, în special americani şi olandezi. Am fost martorul evoluţiei chinezului de rînd de la tunică la blugi şi fustă mini. Am deprins obiceiurile asiatice, de la familiarizarea cu mîncarea tradiţională, pînă la înţelegerea mentalităţilor acestor oameni, a ambiţiei şi ordinii desăvîrşite ce caracterizează aceste popoare. În Asia am avut cantonamente lungi care făceau parte dintr-un aşa-zis schimb de experienţă în cadrul căruia, chipurile şi ei învăţau de la noi tenis de masă. Oricum, avînd prilejul de a ne antrena împreună am ajuns la un nivel de pregătire foarte ridicat, putînd uneori juca de la egal la egal cu ei în multe turnee. Într-unul dintre acestea am primit cadou o păpuşă din lut, destul de kitch, de care nu am putut scăpa cu toate eforturile pe care le-am făcut. În hotel am     lăsat-o în baie, dar mi-a fost returnată de către femeia de serviciu la părăsirea camerei. În avion am lăsat-o intenţionat pe fotoliu, dar stewardesa mi-a înapoiat-o la coborîre. Am ascuns-o apoi în bagajele unui coleg, dar din nou am fost repus în posesia ei. Într-un final am scăpat-o “din greşeală” şi s-a făcut ţăndări, coşmarul meu luînd sfîrşit.

În China m-am străduit să văd partea plăcută a lucrurilor încercînd să asimilez elemente din cultura acestei ţări prin ieşiri la muzee, temple, locuri de cult. Îmi notam, într-un soi de jurnal, toate aceste lucruri care mă fascinau prin grandoarea lor.

Enervante la culme erau vizitele în Coreea de Nord, patru în total, care începeau, invariabil, cu vizitarea locului în care s-a născut tov. Kim Ir Sen, lucru care devenise leit-motivul deplasărilor în această tară.

În anul 1985, la C.M din India, la Calcutta, gazdele aveau ambiţii mari. Pe lîngă faptul că traversau o perioadă fastă (în cadrul concursului învingînd chiar Japonia cu 5-2), ei au dorit să organizeze turneul final în condiţii optime. Graba cu care au construit o sală de circa 10000 de locuri într-un timp record avea să ne dea multe bătăi de cap, unele de-a dreptul hilare. Astfel că, edificiul fiind ridicat din blocuri de prefabricate consolidate între ele printr-un simplu strat de bitum, la o căldură de 420C am avut surpriza ca în timpul meciurilor să picure din tavan bucăţi de bitum, spre hazul general. Mai mult, preconizate a veni în luna aprilie, ploile musonice şi-au făcut apariţia în luna martie, în plin concurs. Astfel că, prin nişele lăsate de bitumul scurs în primele zile a început realmente să plouă pe mese, organizatorii făcînd ture cu ligheanele în mînă printre mesele de joc pentru a estompa efectele picăturilor de ploaie. Aceste momente, în plin C.M. de tenis de masă, au fost probabil unice, mai mult pentru penibilul situaţiilor create la un asemenea nivel. Nu-i vorbă, cazarea la Ritz-Continental a fost şi ea cu “cîntec”, şunca uşor verzuie, ouăle clocite şi alte “delicatese” cu care am fost serviţi contrastînd puternic cu numele hotelului. Sărăcia Indiei era atît de mare, încît un băiat căruia i-am dat într-o zi o rupie    m-a salutat timp de 10 zile cu plecăciuni făcute în dreptul autocarului nostru, flancat de cunoscuta vaca sfîntă omniprezentă în peisajul citadin indian. De această ţară mă leagă însă şi amintirea plăcută datorată faptului că am cîştigat finala de consolare a C.M în faţa unui jucător australian după un meci care s-a terminat la ora 200 noaptea datorită întreruperii de 3 ore cauzate de “evenimentul” cu ploile musonice. Ziariştii români prezenţi în sală mă zoreau la fiecare minge strigîndu-mi îndemnuri de genul: “Hai, Şerbane, termină-l, că adormim aici”, lucru care mă “ajuta” nevoie mare. În acelaşi concurs am reuşit să intru, împreună cu Gh.Teodor, între primele 16 perechi de dublu din lume.

Spre deosebire de perioadele lungi de cantonamente şi competiţii pe continentul asiatic, în Europa timpul se comprima. Între două antrenamente, un drum sală-hotel, de-abia dacă mai puteai vizita ceva interesant. Nu o să uit niciodată intrarea la Madame Tousseau din Londra (Muzeul Figurilor de Ceară), cînd spre hazul general am cerut un bilet de intrare de la o casieră din ceară, copie fidelă a celei reale care se amuza copios la cealaltă intrare. Din ţările europene am încercat mereu să-mi cumpăr, cu destulă greutate, haine de calitate pentru că îmi plăcea să mă îmbrac bine, lucru dificil de realizat în România acelor timpuri. Le mai aduceam şi prietenilor mei cîte o pereche de blugi sau de încălţăminte sport, astfel că eram aşteptat în ţară ca un veritabil Moş Crăciun.

Relaţiile cele mai bune le-am avut cu jucătorii sudezi cu care făceam trocuri de genul “vodcă pentru lemne” şi “gume pe palete”. Cred că înţelegeţi cine dădea vodca. Cu Johansson şi Alser, doi sportivi celebri, am avut legături din cele mai bune, existînd între noi un respect reciproc. Era o regulă simplă: dacă aveai valoare sportivă erai băgat în seamă şi din alte puncte de vedere. Dacă nu, îţi era foarte greu să poţi intra în vorbă cu jucătorii de prim rang şi implicit să poţi lega amiciţii de genul da care eu m-am bucurat. Din această perioadă extraordinară, în care am trăit experienţe deosebite, am rămas însă cu regretul că, plătind tribut izolării ţării noastre, nu am putut participa la mai multe concursuri, nu am avut aceleaşi materiale sportive ca şi ceilalţi jucători şi din aceste cauze progresul nostru în joc a fost limitat. Chiar şi aşa, de multe ori, rezultatele stînd mărturie, am reuşit să ne ridicăm la un nivel mulţumitor pentru o ţară din Estul Europei, dar simt şi acum un sentiment de neîmplinire că nu am realizat mai mult.

Întreaga perioadă în care am fost sportiv activ a fost pentru mine un vis continuu, din care nu credeam că mă voi trezi vreodată. Au fost anii mei de glorie, în care lotul naţional se făcea după ce numele meu era trecut în capul listei, în care trezeam invidia multor jucători, fapt care mă făcea să mă simt chiar foarte bine. Nu bra-vam, îmi făceam treaba, eram îndrăgostit de-a dreptul de acest sport pe care l-am considerat întotdeauna magnific. Datorez tot ce am în viată, incluzînd aici şi bucuriile sufleteşti pe care        le-am trăit, acestui joc aparent simplu, dar despre care aş putea vorbi la nesfîrşit. Pe lîngă aptitudinile native, antrenamentele specifice, materialele performante, inteligenţa joacă un rol primordial în acest sport. Cei care au avut această inteligenţă s-au bucurat de succes, cei care au practicat mecanic acest sport au avut probleme, mai devreme sau mai tîrziu.

Schimbul de generaţii

 

Ş.D: În anul 1975, la Clubul C.S.M Cluj lucrurile nu stăteau deloc bine. Din echipa “de aur” formată din Negulescu, Giurgiuca, Cobîrzan, Rethi, Suciu, Szentivany, Tothfalusi, Bodea, Doboşi, am rămas doar doi: Giurgiuca şi Doboşi. Restul sportivilor noştri de frunte au abandonat activitatea competiţională, dintr-un motiv sau altul. Astfel că a trebuit să luăm totul de la capăt, întinerind echipa cu fraţii Böhm (veniţi de la Oradea), Simion Crişan şi Meszaros, pe vremea aceea nişte copii. Din cele două echipe pe care C.S.M.-ul le avea în anii ’60, eram acum în sala de antrenament doar 6 inşi. Era momentul să luăm o decizie majoră pentru revigorarea tenisului de masă clujean. Antrenorul Paneth Farkas, Giurgiucă şi cu mine am început în acel an o muncă nebunească, cu sute de ore de pregătire, uneori pînă în miez de noapte, axată în principal pe dezvoltarea aptitudinilor mai tinerilor noştri colegi. Pe lîngă antrenamentele specifice a trebuit să le insuflăm spiritul de învingător, ambiţia extremă şi dragostea pentru acest sport, trăsături care caracterizau “familia” C.S.M.-ului Cluj. A fost o perioadă de care îmi aduc aminte cu plăcere, pentru că ea a însemnat momentul în care am realizat că este timpul să-mi asum un alt gen de responsabilităţi, legate de şlefuirea tinerilor talente, mai apropiate de cariera de antrenor pe care aveam să o îmbrătişez peste cîţiva ani.   M-am ocupat de fiecare dintre noii veniţi în parte, petrecînd mult timp împreună cu ei, ajungînd să-i cunosc foarte bine, chiar şi dincolo de orele de antrenament.

Ca o răsplată pentru această muncă de echipă am redevenit campioni naţionali în anul 1977, semn că “grefa” reuşise, că efortul nostru nu a fost zadarnic. Copiii din jurul nostru au progresat foarte rapid, reuşind chiar să cîştige titluri europene de juniori şi cîteva concursuri internaţionale. Acestă perioadă a culminat cu titlul balcanic de seniori (Atena 1979) pe care l-am cucerit în formaţia Crişan, Doboşi, fraţii Böhm, unde am învins în finală Iugoslavia cu 5-4, precum şi cu izbînda lui Zsolt Böhm în finala de simplu, în care acesta a jucat extraordinar.

Pînă în 1981 am mai cîştigat două titluri naţionale pe echipe, reuşind să facem faţă penuriei de sportivi cu care ne confruntam. Anul 1981 a fost cel în care am reuşit să aducem cel de-al 21-lea titlu naţional pentru echipa C.S.M în formula Crişan, Meszaros, Borca, Doboşi. A fost finalul supremaţiei tenisului de masă clujean, care s-a întins pe parcursul unui sfert de secol, vreme în care lotul naţional s-a confundat de cele mai multe ori cu echipa noastră de club.

La Campionatele Europene de la Berna, din 1980, am reuşit performanţa de a rămîne în prima grupă valorică, într-o perioadă în care asaltul celorlalte echipe care vizau topul european era deosebit de puternic. De asemenea, şi Zsolt Böhm a realizat o “performanţă” de excepţie, traversînd graniţa dintre Elveţia şi Germania în portbagajul unui taxi, lăsîndu-ne pe toţi perplecşi în dimineaţa zilei următoare, cînd tacîmul de la micul dejun nu mai avea client. Ne-am întors în ţară cu inima îndoită, cu teama de “şedinţele de partid” care vor urma. În plus, trebuia să găsim un înlocuitor pentru cel care fusese unul dintre cei mai buni jucători de tenis de masă din ţară. “Implantul” s-a chemat de această dată Eugen Borca, un băiat simpatic şi un om de echipă foarte bun. Cu el în formaţie am reuşit, după cum am menţionat anterior, ultimul titlu naţional din istoria C.S.M.-ului Cluj.

În anul 1982 am luat hotărîrea de a abandona activitatea de sportiv, un moment deosebit de dureros în viaţa oricărui jucător de performanţă. Nu am făcut excepţie de la această regulă, suferind teribil la gîndul că nu o să mai simt ambianţa sălilor din postura de concurent, atmosfera specifică meciurilor de tenis de masă, cu acea concentrare a spectatorilor pe care nu o mai întîlneşti, poate, în nici unul dintre celelalte sporturi. Ceea ce m-a determinat să fac acest pas, pe lîngă cei 31 de ani pe care îi aveam, a fost oferta de excepţie primită din partea federaţiei de specialitate, aceea de a prelua postul de antrenor principal al lotului naţional al României, secund fiind Virgil Bălan (venit de la Craiova). Această ofertă mi-a mai atenuat din supărare, pentru că întreaga mea atenţie s-a concentrat din acest moment scopului de a menţine tenisul de masă românesc în top pe plan internaţional. Ştiam că mă angajez    într-o muncă nouă, dar în acelaşi timp simţeam că voi face faţă, deoarece eram familiarizat cu acest gen de activitate din anii cînd, împreună cu Giurgiucă, am crescut la C.S.M Cluj o generaţie care a făcut faţă tuturor cerinţelor. Misiunea mea era uşor ingrată pentru că trebuia să mă împart între cele două activităţi de antrenor, de la Bucureşti şi Cluj. Dar, zic eu, am reuşit şi pentru că la C.S.M. rămăsese dl Paneth Farkas, care şi-a continuat la cotele cele mai înalte munca de a scoate pe bandă rulantă noi şi noi jucători valoroşi, de a-i motiva pe cei aparţinînd “vechii gărzi”, de a crea în cadrul echipei acea simbioză specifică unui lot ce se vrea omogen. Echipa clujeană era compusă în acei ani (1983-1986) din Găbudean, Trandafir, Gogu, Matei, Zoltan, Hetman cu care s-au reuşit mereu clasări pe podiumul naţional, dar niciodată titlul.

În 1987, la Cluj, “explodează” Cioca Daniel (descoperit de dl Mihai Bledea), un băiat cu nişte calităţi de-a dreptul excepţionale, cu un joc defensiv ce se apropia de perfecţiune, un tînăr de un bun simţ şi o ambiţie cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. El a reuşit să cucerească titlul european de juniori (Atena) şi cel balcanic de seniori (Constanţa) în acelaşi an, 1987. Tot la Atena dublul Cioca-Zoltan (ultimul descoperit de Dorin Giurgiucă) a cîştigat medalia de argint în proba rezervată juniorilor. Erau rezultate bune, parte din ele datorate şi faptului că jucătorii clujeni, aduşi de mine la lotul naţional, au avut şansa de a juca în competiţii de un nivel ridicat în ţară şi străinătate. Nu trebuie uitat şi am să recunosc întotdeauna meritul incontestabil al antrenorilor clujeni Paneth, Giurgiucă şi Bledea.

Anul 1987 aduce cu el şi retragerea în pensie a domnului Paneth Farkas, un om căruia îi datorez gustul pentru marea performanţă, un simbol etern al tenisului de masă românesc, un personaj legendar a cărui viaţă ar putea face oricînd obiectul unui roman ce s-ar constitui, sînt sigur, într-un best seller.

Am să tratez în cele ce urmează separat activitatea mea de la lotul naţional, chiar dacă din punct de vedere cronologic datele se întorc la anul 1982, pentru a uşura misiunea cititorilor mai puţin familiarizaţi cu acest sport.

După numirea la lotul naţional am început cu colegul Virgil Bălan şirul cantonamentelor de la Bucureşti. Am avut şansa ca în 1983 să fie invitat în România un antrenor chinez, în scopul perfecţionării jocului Otiliei Bădescu. Vrînd-nevrînd, locul de pregătire fiind comun fetelor şi băieţilor, am “furat” de la el tot ce se putea în ceea ce priveşte pregătirea profesională, în ciuda timpului relativ scurt (circa 1 an) în care ne-am bucurat de prezenţa lui. Deoarece eram “traducătorul lui autorizat” în timpul meciurilor în ceea ce privea sfaturile pe care le dădea de pe margine, am reuşit să leg cu el o relaţie ce s-a transformat într-o amiciţie de un farmec aparte. Am învăţat de la el metode noi pentru mine în ceea ce priveşte pregătirea “serviciului”, un procedeu esenţial în tenisul de masă şi lucrul cu mai multe mingi. Antrenorul fiind o fire deschisă, un om cult, interesant din toate punctele de vedere, am ajuns să ne împrietenim chiar foarte bine la un moment dat. Pot aminti ca un lucru insolit că impactul care l-a avut “civilizaţia” europeană asupra lui a culminat într-o seară, cînd am ieşit împreună cu el şi echipa naţională la un cinematograf în Polonia. Omul fiind foarte obosit a adormit încă de la jurnal. Subiectul filmului fiind unul de “groază”, desfăşurat în mare parte în urlete şi suspans extrem, nu mică ne-a fost mirarea cînd zgomotul din sală a fost completat de strigătul de spaimă al chinezului nostru, care trezit din aţipeală a atras o sperietură groaznică la vederea scenelor ce se petreceau pe ecran, uluitoare pentru un individ aparţinînd unei lumi închistate, cum era la aceea vreme China socialistă.

În 1984, la Campionatele Europene desfăşurate la Moscova, din postura de antrenor secund am contribuit şi eu la calificarea echipei noastre naţionale de seniori în prima ligă valorică (de unde retrogradasem în urmă cu 2 ani). În formula Florea, Vasile, Fejer, Crişan, Toma, am reuşit această performanţă, învingînd în grupă Danemarca într-un meci decisiv care a durat 5 ore. În acest timp antrenorul Bălan a fumat un pachet de ţigări în holul sălii, nerezistînd tensiunii. De menţionat că toţi jucătorii danezi evoluau în Bundesliga, un campionat dintre cele mai puternice de pe continent. În jocul decisiv pentru calificare am învins Olanda cu 5-2, astfel că am ajuns din nou printre cei mai buni din Europa.

În 1985 am dorit să pregătim Campionatele Mondiale din Suedia mai bine ca niciodată. Am fost 7 luni în cantonament, timp în care am participat la 6 concursuri internaţionale, clasîndu-ne la 4 dintre ele pe podium. Într-unul din aceste concursuri, în Coreea de Nord, am fost întîmpinaţi de către organizatori încă de la sosirea pe aeroport. Spre hazul general, într-o engleză bunicică am luat cuvîntul şi i-am spus ghidului nostru coreean:”Propun să mergem mai întîi la locul de naştere al tov. Kim Ir Sen !”, invitaţie pe care am primit-o la fiecare dintre cele 4 vizite anterioare în această ţară. După o muncă titanică depusă pe parcursul unei atît de întinse perioade de timp, cu o zi înainte de plecarea spre Suedia, s-a primit un telefon “binevoitor” care îi anunţa pe tovarăşii diriguitori de pe atunci ai forului de specialitate că Fejer Andras ar avea intenţia de a rămîne în această ţară scandinavă, astfel că deplasarea lotului naţional al României la acest Campionat Mondial nu mai poate avea loc. Un sentiment de greaţă, lehamite şi neputinţă în faţa acestor fenomene a cuprins întreaga echipă. A fost o decizie monstruoasă, o bătaie de joc la adresa unei munci teribile pe care am depus-o pentru pregătirea acestei competiţii majore. Restaurantul Hotelului “Parc” din Bucureşti a fost locul unde am poposit la aflarea acestei veşti, vinul roşu şi sticlele de Pepsi înecîndu-ne amarul cauzat de uriaşa decepţie ce am trăit-o atunci.

În 1988, la Campionatele Europene desfăşurate la Paris-Bercy, într-o sală imensă, am fost singurul antrenor care a însoţit lotul României (din motive de… economie). Aici am retrogradat în a doua grupă valorică din cadrul întrecerilor pe echipe, dar am obţinut o medalie de bronz prin dublul mixt Bădescu-Creangă. Fejer a confirmat previziunile “tovarăşilor” şi a rămas în Franţa, după care a ajuns în Germania, jucînd apoi în prima ligă a acestei ţări, obţinînd succese de mare răsunet.

Anul 1989 a fost plin de “schimbări de domiciliu” într-un timp scurt părăsind ţara Simion Crişan, Hetman şi Cioca, toţi plecaţi în Belgia, ultimul dintre ei cerînd azil politic chiar în 21.12.1989. Adăugînd la această listă plecările jucătoarelor Eva Ferenczi şi Olga Nemeş (ulterior campioană a Germaniei, ţară unde activează şi în prezent), precum şi a lui Zoltan Zoltan, toate petrecute în decada ‘80-’90 se poate spune că tenisul de masă românesc din aceşti ani şi-a îndeplinit din plin planul “la export”.

 

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
2.886 citiri

Leave a Reply