Am fost prezent ieri la ceremonia de dezvelire a statuii lui Mircea Luca. Mi-au plăcut multe lucruri: în primul rînd faptul că am văzut în același loc cîteva generații, copii, adolescenți, oameni maturi, vîrstnici, multe doamne și domnișoare.Mi-a plăcut moderatorul, amfitrionul, nimeni altul decît amicul meu Dragoș Pop, de la Teatrul Național, celebru mai ales datorită reprezentațiilor sale excelente de stand-up comedy (omul avînd și o colaborare în acest sens cu celebrul canal tv HBO). Dragoș se afla într-o postură absolut nouă și pentru el, se vedea că este emoționat, ceea ce pentru un tip obișnuit cu microfonul, cu reprezentațiile, cu publicul era oarecum ciudat, dar în același timp emoționant și pentru auditoriul ce-l cunoștea.
Mi-a plăcut că s-au degajat emoții. Și la această stare s-a ajuns natural, fiind suficient să fie trecute în revistă cîteva rînduri din „Șepcile Roșii”, una dintre cele mai bune cărți pe care o poate citi cineva într-o viață. Ascultătorul atent și-a putut da seama ce înseamnă de fapt Universitatea, cum sparge ea barierele etnice, de exemplu (ne amintim simplul fapt că tricourile lui U au fost păstrate cu sfințenie de un magazioner ungur cît timp echipa a fost în bejenie, la Sibiu sau faptul că la U au jucat de-a lungul timpului și maghiari, chiar în echipa de azi cel mai iubit fiind Szilagyi). Sau cum este ea, Universitatea, legată de învățămînt, de cultură în general, mulți dintre fotbaliștii ei excelînd sau practicînd, pur și simplu, în meserii ce presupuneau studii universitare (medici, ingineri, cercetători, profesori). Sau cum publicul, spectatorii, fanii Universității erau la fel de importanți precum jucătorii.
Da, multe ai fi putut învăța ieri dacă nu le știai, dacă erai atent și dacă reușeai să treci peste frigul înțepător de afară. Și sînt sigur că mulți au reușit toate aceste lucruri. Nu de alta, dar chiar erau mulți acolo, peste 1.000 de oameni (ceea ce de data asta are valoare de 10.000, dacă socotim că era ora amiezii, într-o zi de duminică, zi care, întîmplător sau nu era și Ziua Națională).
Vițu Bodea, fiul istoricului Gh.I.Bodea. Foto: Tibi Fărvcaș
Mi-a plăcut că m-am întîlnit cu fiul istoricului Gh.I. Bodea (cel care a și avut ideea cu statuia, de fapt), cu Vițu (am văzut-o și pe mama sa, pe doamna Olga Bodea), cu care am mii de amintiri din vremea tinereții mele, pe cînd ne vizitam foarte des cu familiile. Pe vremea cînd stăteam de vorbă și cîntam la pian cu domnul Bodea, pe vremea cînd stăteam ore întregi să-l ascult, fascinat de poveștile sale savuroase, pline de învățăminte.
Mi-a plăcut că m-am întîlnit cu Ovidiu Pintea, un mare U-ist, din trupa veche. Ovi Pintea, cel care, alături de alții, a fost responsabil de scoaterea Curierului Sportiv, un ziar despre U care rivaliza sau poate chiar întrecea prin calitatea scriiturii și a informațiilor presa comunistă de pe atunci. Ovi mi-a spus că este alături de un amic italian, fan Spezia, care era înnebunit de ceea ce vedea că se întîmplă în jurul lui U și care vrea să ducă un steag imens cu U în Italia, să înfrățească cele două echipe. Un fan înrăit, ce mai…
Mi-a plăcut și o poveste, pe care mi-a spus-o acolo cineva care l-a cunoscut bine pe Mircea Luca. Cică Mircea Luca, atunci cînd voia să curteze o domnișoară, în tinerețea sa, desigur, făcea ce făcea și o aducea pe teritoriul său cu impresionatul, adică înspre muzica simfonică. Mircea Luca avea discuri cu Bach, Beethoven, și aceste discuri reprezentau arsenalul său de „vrăjit” domnițe. Asta n-am știut-o, recunosc, și am zîmbit oarecum, imaginîndu-mi acum un fotbalist care cînd vrea să cucerească o fată recurge la orice altă metodă decît la metoda Bach, nu?
Mi-a plăcut că m-am întîlnit cu poetul Ion Mureșan, cu care am fost coleg de redacție cîțiva ani buni la Evenimentul zilei, Muri fiind prieten cu sculptorul Ilarion Voinea, cel care a creat această frumusețe de operă care va sta de acum înainte în fața stadionului.
Mi-a plăcut că m-am întîlnit cu un vechi prieten din Sinuța, cu Marius Ruja, U-ist vechi și el. Doamne, cît am mai bătut mingea cu omul ăsta, și cît de greu era să i-o iei de la picior. Tare pe picioare, uscat, ațos, foarte bun jucător. Cred că l-au trădat genunchii, în timp, prea mult jucam pe beton…
Ion Mureșan, poetul (stînga), alături de prietenul său Ilarion Voinea, sculptorul. Foto: Tibi Fărcaș.
Mi-a plăcut că lumea s-a strîns în jurul unei idei. Pentru că, pînă la urmă, s-au dezvelit atîtea și atîtea statui în Clujul ăsta dar niciodată nu cred că au fost prezenți peste 1.000 de oameni pentru așa ceva…
Bine, mi-or mai fi plăcut niște lucruri, poate unele nu mi-or fi plăcut, dar importante mi s-au părut cele despre care v-am povestit mai sus. Oricum, apreciez faptul că foarte multe publicații, foarte mulți jurnaliști, fotoreporteri au acordat importanță și spații considerabile acestui eveniment care a marcat o reîntoarcere la valorile esențiale ale acestui club, Universitatea Cluj. A fost un eveniment viu, palpabil, fără sforțări și fără festivism gratuit.
PS
Felicitări tuturor anonimilor cu suflet mare care au donat bani pentru statuie.
Dacă intrați pe blogul lui Fărcaș, căruia îi mulțumesc pentru fotografii, puteți vedea și o galerie foto de la eveniment. Aici.
3 comentarii
Ma bucur Ovidiu ca te-am revazut ieri acolo.Si pe toti cei care se simt aproape de SIMBOL.
[…] Dintre amicii mei, o relatare despre eveniment a dat Ovidiu Blag, aici […]
Da, Calin, si eu mersi pt invitatie, am primit-o in posta, am apreciat.